În 2019, când s-au împlinit 30 de ani de la Revoluția din 1989, am întrebat mai mulți oameni ce au însemnat pentru ei acești ani de libertate. Mi-au dat niște răspunsuri foarte coerente și interesante. Pare că toată lumea a înțeles exact ce înseamnă libertatea și cum să o trăiască.
Pentru mine, care aveam trei ani la Revoluție, și alți oameni care s-au născut atunci ori erau încă foarte mici ca să își amintească ceva din perioada comunistă, libertatea a fost ceva năucitor. Despre Revoluție am citit doar în cărți, am învățat la școală și am văzut câteva materiale video și documentare. Ne este greu să ne facem un sentiment în legătură cu acel moment.
Dar în perioada care a urmat imediat după Revoluție, când noi ne-am trăit copilăria și adolescența, aș putea să spun că am fost un fel de „cobai“ pe care s-au experimentat tot felul de libertăți și noi seturi de valori, așa că ne-am găsit cu greu calea. Poate noi am fost unii dintre copiii despre care s-a scris atunci pe pancarte: „Copiii noștri vor fi liberi“. Libertatea a fost un dar, într-adevăr, dar aș putea spune și că am fost, oarecum, abandonați în acea libertate fără niciun ghid de utilizare.
Dacă mă uit în urmă la ce am trăit, am senzația că toți acești „ani de libertate“ s-au scurs într-un ritm năucitor, ca o noapte la discotecă, în luminile stridente care țâșneau și se roteau peste noi, cu o viteză amețitoare. La discoteca de la țară, unele fete purtau sutienul alb peste bluză pentru luminile făceau chestiile albe să strălucească și acest lucru trebuia valorificat.
Da, poate sună aiurea, dar exact așa ne-am trăit noi viața, ca un sutien fosforescent purtat peste o bluză banală, încercând să ieșim din anonimat cu orice preț.
Am crescut cu câteva reminiscențe ale vechilor vremuri: uniforme, abecedare, peștele de televizor, mobilierul și bibelourile care, încet, încet, au dispărut din viețile noastre și au făcut loc altor lucruri care ne-au dat iluzia unei firave bunăstări. Ne-am petrecut copilăriile oscilând între două lumi: viața la țară, cu munci grele în gospodărie întrerupte de pauze de lectură în care ne refugiam într-un „La Medeleni“, visând la acea lume idilică în care bunicii nu înjurau vitele și nu te trimiteau după apă sau la stivuit de lemne, și joaca în fața blocului, unde nu exista „spațiu verde“ sau „parc“, ci doar o fâșie de pământ bătătorită unde ne jucam cu mingea, ne înșiram păturile și păpușile, ne împrieteneam, ne certam și ne băteam fără să-i pese cuiva de asta.
Am consumat toate mizeriile și excentricitățile anilor ’90, începând de la gume, sucuri și dulciuri cu coloranți, toată muzica proastă a acelor vremuri, ne-am îmbrăcat cu toate hainele penibile cu putință și mulți avem pe acasă poze pe care nu am vrea să le vadă nimeni vreodată. Ne uitam la filme și programe TV fără nicio avertizare că acestea ar putea conține scene de violență, sex sau alte chestiuni neadecvate.
Când eram mici, părinții ne spuneau că dacă nu suntem cuminți, o să ne „dea la țigani“, dar acum trebuie să fim angrenați în luptele anti-discriminare. Am adunat o droaie de pungi și plasticuri în goana noastră după consum, dar acum trebuie să ne gândim la ecologie și reciclare. În adolescență, am învățat că fetele trebuie să fie cuminți, dar băieții pot să facă ce vor. Azi încă ne străduim să ajungem la egalitate, dar oricât am fi citit și ne-am fi educat, relațiile rămân o luptă pentru dominare sau libertate.
Am prins perioada în care ne trimiteam scrisori și felicitări prin poștă și foloseam fise ca să vorbim la telefoanele publice. Apoi am trecut prin toate etapele: vorbeam cu necunoscuți pe mIRC, ne puneam ID-uri penibile pe yahoo până ce ne-am dat seama că nu putem trimite un CV de pe adresa de mail skumpik89@yahoo.com, am avut toate modelele de telefoane mobile, de la Nokia 3310 la ultimul model de smartphone din ziua de azi.
Pentru standardele de azi, pare că noi am crescut la întâmplare, fără un ghid de protecție, viețuire și de selectare a valorilor. Dar noi ne străduim să ne creștem copiii după cursuri, manuale, conferințe și sfaturi. Vrem ca fiecare părticică din timpul lor să fie valorificată la maxim, să fie perfectă, ca nu cumva să trăiască stările de confuzie pe care le-am trăit noi.
Am primit și încă primim lecții de la cei mai în vârstă despre cum trebuie să ne comportăm și în ce trebuie să credem, dar și de la cei mai tineri decât noi și chiar de la copiii noștri.
Ca jurnalist, am folosit toate device-urile de înregistrat: reportofonul cu acea mini-casetă simpatică, apoi am avut un MP3 Player care și înregistra și puteam descărca fișierul audio în calculator, pe urmă am utilizat aplicațiile telefoanelor. Astăzi pot transmite LIVE-uri cu smartphone-ul de la orice eveniment.
Dar îmi dau seama că libertatea de a reda realitatea nu vine doar din aceste minuni ale tehnologiei, ci din libertatea de care ți-o acorzi tu însuți, libertatea de a-ți pune întrebări, de a vedea și reversul medaliei, de nu lua în considerare doar un detaliu, ci imaginea de ansamblu.
Sursa foto: Anii ’90 în 240 de poze, Peter Hautzinger,
Măi drage,voi v-ați întrebat vreodată dacă hulubii gândesc,ca și pe vremuri acele bune…🙂