Mani Neumann este cunoscut ca violonistul exuberant, în cămașă albă, care a reinventat cele mai pasionale cântece românești ale trupei Phoenix: „Nunta”, „Fată Verde”, „Țiganiada”… Mani este și fondatorul trupei Farfarello, un grup încântător care pornește de la folclorul european și ne duce într-o năucitoare călătorie pe ritmuri contemporane de jazz, rock şi muzică clasică. Într-un interviu pentru Observator BN, Mani Neumann vorbește despre anivesraea de 40 de ani a trupei care a avut loc în timpul pandemiei, dar este celebrată mai târziu printr-un turneu care va ajunge și la Bistrița în data de 31 martie, de la ora 22.00 la Soho Music Hall.
Se spune că ești cel mai „sălbatic“ violonist al Germaniei… În România, știm că germanii sunt oameni reci, raționali, care respectă regulile. Cum se împacă ideea de rigoare cu exuberanța muzicii?
Excepțiile mereu confirmă regula, nu? Oricum ar fi, are legătură și cu educația, și cu temperamentul sau cu personalitatea. Eu am început cu muzică clasică, la fel ca orice violonist. Am participat la competiții, am cântat cu orchestre… După o vreme, mi-am dorit să fac ceva diferit, sa nu mai cânt muzică făcută de alții, ci să o compun pe a mea. S-a întâmplat asta și când l-am cunoscut pe Nicu Covaci, desigur, în 1979 – am găsit o muzică neobișnuită, care nu era clasică, era proaspătă și avea dinamică, deci era mai sălbatică și mi-a permis să mă exprim altfel. Apoi am avut șansa să îl întâlnesc pe Ulli Brand, cu care lucrez de 42 de ani, și am început să creăm propria noastră muzică. Nu e atât de sălbatică pe cât pare, de fapt, dar interpretarea noastră este altfel. Atunci când îți faci propria muzică, poți să o cânți cum vrei tu! E motivul pentru care mie îmi place să cântăm piesele noastre – pot să cânt rapid, să cânt sălbatic, oricum, și este firesc, este natural.
Când și cum a fost prima ta întâlnire cu muzica?
Am crescut într-o familie în care se făcea muzică. Mamei mele îi plăcea să cânte – făcea folk german -, tata cânta în cor, bunicul meu cânta la pian… Am amintiri de când aveam 3-4 ani. Când aveam 5 ani, am văzut la televizor un concert al Orchestrei din Berlin și m-a fascinat! I-am spus tatălui meu că mi se pare interesant și a doua zi mi-a cumpărat o vioară. Așa a început totul.
Ai avut și sentimente contradictorii în legătură cu muzica?
Am niște gusturi și impresii fixe despre muzică, am opinii clare. N-a existat niciodată cale de mijloc. Spun mereu, însă, că atâta timp cât muzica este făcută cu sinceritate, e în regulă – chiar dacă nu e pe gustul meu. Dar atunci când oamenii mimează stări, când nu exprimă emoție, lucrurile se schimbă. Eu o numesc „muzică moartă”.
Farfarello a împlinit 40 de ani în toiul pandemiei. Cum v-a afectat acel moment, ca oameni, ca artiști?
Dacă vei vedea filmul, vei înțelege exact… A fost o catastrofă. Așa începe filmul, de fapt: cu noi planificând anul aniversar. Ar fi trebuit să avem 130 de concerte și să facem acest film despre aniversare, despre viața în turneu. În ziua în care ne-am întâlnit cu regizorul, am primit primul telefon care anula un concert, din cauza pandemiei… Au urmat și restul – din 130 de concerte, am făcut trei! Și la fiecare am avut vreo 30 de oameni, pentru că n-am avut voie altfel. Deci a fost îngrozitor. Dar ne-am dorit să facem ce putem din asta, să mergem mai departe. Așa s-a născut albumul Kronung, care nu era în plan.
Krönung este albumul vostru de „încoronare“ la 40 de ani de activitate. Dacă ar fi să îl compari cu muzica voastră din anii de debut ai trupei, ce ai putea să remarci?
Schimbările nu sunt mari. Dacă asculți albumele noastre, vei vedea că nu sunt mari diferențe. Stilul nostru și gusturile noastre au rămas aceleași, structura pe care o folosim, principiile, toate sunt asemănătoare. Sigur că evoluția există, ca în orice altceva, dar stilul nostru e același, a fost de la început reprezentativ pentru noi. Întotdeauna „miroase” a farfarello.
Ne poți spune mai multe despre filmul „Căutând norocul în lockdown – pe urmele lui Leopardi“. Îl vom putea vedea și în România?
Sigur! Încerc să lucrez la traducere și vreau să îl aducem și aici. Am avut premiera în Germania, în 22 martie, și l-am văzut pentru prima dată pe un ecran mare. Cred că e un documentar reprezentativ despre cum pandemia a afectat lumea culturală. În acest caz e vorba despre o formație din Germania, dar toți artiștii au trecut prin asta. Toți se pot regăsi.
Ce simți de fiecare dată când ai un turneu în România?
Eu sunt fericit în România. Mă simt liber, am o anumită independență, apreciez viața pe care o am aici – ies puțin din „coconul” de reguli din Germania, cum îl numesc eu. În România am senzația că pot fi cum vreau eu să fiu și îmi place asta.
Ce cântec crezi că surprinde cel mai bine atmosfera României și de ce?
În repertoriul nostru există Balada lui Porumbescu și Ciocârlia. Nu le cântăm tot timpul, dar le-am făcut aranjamente în stilul nostru și ne plac. Ambele au „ceva” din România – o emoție. E valabil pentru muzica de oriunde, nu cred că există neapărat un cântec care să definească un anumit loc, sau care să fie reprezentativ. Pot fi foarte multe. M-am referit la aceste două cântece pentru că le cânt și eu, și ilustrează ce vreau să spun: și Ciocârlia are o exuberanță, o bucurie a ei, pe care o întâlnești aici, și Balada are o melancolie pe care Porumbescu a exprimat-o când a compus-o. Depinde și cine cântă piesele, în general. Atmosfera e dată și de interpretare. Mie atmosfera din România mi se pare foarte diferită – în funcție de zonă, de timpul despre care vorbim, de oamenii cu care interacționez… Și în Germania se compun, de exemplu, o grămadă de șlagăre și mie nu mi se par reprezentative.
Bistrița este mereu pe lista voastră atunci când planificați o serie de concerte. Care este sentimentul tău pentru Bistrița?
Când am început să vin în România, în anii 90 cu Phoenix, am cunoscut mulți tineri din Bistrița – erau studenți la Cluj. Ne-am împrietenit, pentru că și eu eram foarte tânăr, eram de vârste apropiate. Așa am auzit de Bistrița. Apoi am cunoscut o doamnă care organiza un festival la Bistrița și am întrebat-o dacă putem să cântăm aici, pentru că eram curios. Și am cântat. Apoi am revenit de câteva ori, pentru că mi-a plăcut, și mereu pun Bistrița pe listă când avem un turneu în România.
