Lucrările Anei Toma pe care le știu din spectacolele de teatru ale Cameliei Toma, dar și din activitatea ei de-a lungul anilor pe care o urmăresc online, îmi aduc foarte tare aminte de o deprindere pe care o avem mulți când desfacem bomboane, ciocolată, nuci sau avem în mână o hârtie care nu ne mai trebuie etc. Eu, cel puțin, simt nevoia să creez mici „instalații“ din bucăți de staniol, coji de nucă, bonuri fiscale sau ambalaje. Iar asta mă duce cu gândul și mai departe, la bunicul meu care, atunci când își lua un răgaz de la muncă, modela diverse forme din lutul care îi era la îndemână muncind pământul.
Pornirea de a crea, de a da un nou sens obiectelor și materiei este, după părerea mea, un instinct uman la fel de puternic precum cel de supraviețuire. Pentru că ține chiar de supraviețuirea noastră, dar nu neapărat cea materială. Însă, la Ana Toma, sunt uluitoare viziunea, concentrarea și precizia cu care tranformă deșeurile și dezordinea în perfecțiune și echilibru. Îmi imaginez că ar putea transforma într-un spațiu expozițional orice loc în care s-au lăsat firimituri, șosete, bomboane, doze de băuturi, creioane colorate, o felie de pâine mușcată. E ca și cum ai avea puterea să îți aduni brusc gândurile și să transmiți esența atunci când ești copleșit și anxios. Doar că Ana Toma face asta cu obiectele.
Ana te face să, pentru cîteva clipe, să savurezi cu poftă consistența și textura fiecărui material pe care îl folosește: hârtie, metal, stofă, lut, iarbă, sticlă, ceramică, plastic… Am vizitat expoziția ei, „Tomagraph“, aflată încă la Bistrița la „Casa cu Lei“ și am avut parte de un tur personalizat, ghidat de Camelia Toma. „Tomagraph“ este genul de expoziție pe care trebuie să o vizitezi singur și în liniște pentru că doar astfel poți să o percepi și ca pe o experiență senzorială, nu doar vizuală, trecând de la satisfacția bizară pe care ți-o dă o pastă care se scurge din cănițe minuscule la fiorul provocat de un țăcănit metalic sau scrâșnetul sticlei aspre care te face captiv într-un borcan spart.
Lucrarea mea preferată este o instalație în care niște frunze se leagănă, agățate de fire, alături de câteva găletușe metalice în miniatură. Mi-a plăcut mult această lucrare pentru că îmi aduce aminte de diminețile în care mă trezeam, în copilărie, la bunici, și vedeam pe geam frunzele de alun din curte care se legănau în bătaia vântului domol și lăsau să se oglindească razele de soare. Apoi bunica lua gălețile și mulgea vacile, în timp ce pisica dădea târcoale și aștepta să își primească porția de lapte proaspăt muls. Uneori când mă trezesc dimineața, vizualizez acea imagine și mai stau câteva minute în pat, cu ochii închiși, ca să o retrăiesc.
Copilul care legăna o carte
Ana Toma lucrează nu doar cu obiecte, ci și cu umbre și lumini. O parte din obiectele ei expuse la Casa cu Lei sunt însoțite de instalații de iluminat care le pun în valoare. Mare parte din creațiile colecției „Tomagraph“ sunt familiare cititorilor de poezie, pentru că identitatea vizuală a Casei de Editură Max Blecher a fost întemeiată de Ana Toma. De asemenea, mulți autori au ales să își ilustreze coperta cu imaginile ei.
Și acest lucru nu este întâmplător. Pare că Ana a fost menită să facă acest lucru, încă din copilărie.
„Jucăriile ei preferate, inițial, erau niște vederi, ilustrate, plicuri de scrisori, lucruri care nu aveau neapărat valoare sentimentelă. Când era Ana chiar mică, mergea de-a bușilea, o lăsam să se joace cu plicurile și hârtiile pe care știam că oricum le-aș fi aruncat. Când mă trezeam, după două ore, era totul schimbat. Lacul acela mic de hârtii era o mare destul de agitată. Ea nu făcea deloc gălăgie, însă nicio hârtie nu mai era întreagă. Le rupea în bucățele mici, dar le aranja într-un anumit fel. Pentru ea, pentru copilul acela mic care nu știu cât știa, dar simțea, lucrurile au evoluat. Am început, ca orice mamă normală, să îi citesc dintr-o carte de povești. Preferatele ei erau cățile. Unul dintre jocurile ei preferate era să țină atârnată o carte… o ținea cu mânuța de o sfoară care era trecută prin carte. Nici nu îmi trecea prin cap atunci, dar era o imagine premonitorie despre cum o să facă ea prima carte ca grafician. Rostea primele cuvinte, într-o incantație: Ana, Nuni (asta e mama mea), mama, tata… Și legăna cartea. Anticipa felul în care se joacă ea cu imaginile atunci când realizează ceva cinetic“, mi-a povestit Camelia Toma, mama Anei.
Expoziția de la Casa cu Lei poate fi viziată până în data de 28 februarie.
