În fiecare an, în data de 1 octombrie, este celebrată Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice. Această dată a fost stabilită în 14 decembrie 1990 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU), în baza Rezoluției nr. 45/106.
Primul plan internațional de acțiune pentru ajutorarea persoanelor în vârstă a fost elaborat în 1982 și, prin intermediul său, se dorea creșterea nivelului de conștientizare și de empatie cu privire la calitatea vieții persoanelor de vârsta a treia.
Populația lumii a intrat pe un trend al îmbătrânirii și acest lucru este determinat de creșterea speranței de viată și de scăderea ratei natalității. Poate nu știați, dar, de curând, în 2019, pentru prima dată în istorie, numărul persoanelor de peste 65 de ani a depășit numărul copiilor de sub 4 ani, conform datelor companiei Euromonitor International.
Singurătate, dezamăgire, câteva ieșiri la rude sau la pescuit, partide de remi la „clubul pensionarilor“ și o punte tot mai fragilă de comunicare dintre ei și tineret: cam așa arată traiul obișnuit al unui vârstnic din România.
Centrul de zi pentru persoane vârstnice, clubul la care își omoară singurătatea
Am fost la Centrul de zi pentru persoane vârstnice din Bistrița, un centru construit în unul dintre cele mai vechi cartiere ale orașului. Aici locuiesc cei care acum 35-40 de ani erau tinerii care au muncit în fabricile din Bistrița, și-au întemeiat familii, și-au crescut copiii, au îmbătrânit…
I-am întrebat pe cei câțiva pensionari de acolo cât de bine se simt reprezentați în România, cum decurge o zi obișnuită din viața lor, dacă se simt respectați, dacă puntea de comunicare dintre ei și cei tineri mai este la fel de solidă. Nu vă așteptați la izvoare de înțelepciune și citate ca din Mihai Șora.
Sunt oameni care muncesc de la 14-16 ani. Au ieșit la pensie de la „combinat“ sau de la „turnătorie“. Acum se întâlnesc la un șah sau la un remi. Le pregătesc nepoților cartofi prăjiți când ies de la școală. Își numără pașii cu aplicații instalate pe smartphone. Cu greu am reușit să intru în vorbă cu ei. Am întrebat ce făceau în tinerețe. Un domn mi-a răspuns sec și apăsat. „Munceam! “
La centrul de zi se adună, în special, vârstnicii care înainte jucau remi, table sau șah în parcul de lângă Școala Generală nr. 1. Acum pot să facă acest lucru și când dă frigul și prin întâlnirile lor își mai omoară singurătatea sau plictiseala. Am încercat să intru în vorbă cu un grup de pensionari care erau în toiul unei partide de remi. Pe un raft, lângă o mașină de cusut Singer, se află un aparat cu boxe de la care se aude muzică populară. Nu păreau foarte dornici de pălăvrăgeală, iar mai târziu am aflat că nu le prea place să fie deranjați în timp ce joacă. Totuși, s-a înfiripat o conversație.
„De când s-a deschis, vin zilnic. Ne cunoaștem din parc, vara ieșeam în parc, jucam acolo. Acuma dacă s-a făcut clubul, jucăm remi aici. (Dublă mică!) Sunt condiții. De asta venim aici. Ne simțim bine. Plouă, ninge ce-a fi, noi aici stăm cât de cât la un pic de căldură“, îmi spune unul dintre bătrâni, care se apropie de 70 de ani și a muncit, pe vremuri, în turnătorie.
Îi întreb dacă se simt suficient de bine reprezentați și ascultați, în România. De câțiva ani, pensionarii sunt considerați o categorie depășită, ușor de manipulat prin recompense mărunte și care nu ar mai trebui să ia decizii prin vot.
– Nu se dă o atenție cum se cade persoanelor vârstnice.
– Ne simțim că încă avem bătături în palmă…
– Tocmai, că nu se pune accent pe pensionari...
– Ce vă lipsește cel mai mult la vârsta asta?
– Eeei… multe ne lipsesc nouă la vârsta asta… O bucătăreasă bună!, îmi spune unul dintre vârstnici, după ce face o pauză. Apoi izbucnește în râs.
– Sănătate și locuri în cimitir că nu mai sunt nici dinalea, spune alt bătrân, care stă și urmărește jocul de pe bancă, sprijinit într-o cârjă.
Apoi, între ei, se încinge o conversație despre taxe, scumpiri, politică.
– Oriunde te duci, trebuie să „decartezi“.
– Asta e situația în România…
– Taxele mari, de pensie uită și își măresc numai lor salariile…
– Nouă ne dă doi lei la pensie și ei își iau sute de lei la salarii.
– Ce justificare avem că plătim 14 lei la apă rece? Cum justifică ei?
– Strângem cureaua, cum zice românul. E învățat să strângă, tragem de la gură și plătim facturi.
– Astea-s povești… politică! (n.r. scumpirile)
– Sunt niște măsuri adoptate din occident.
– Tot ne comparăm cu occidentul la traiul pe care îl avem. La prețuri. Că e factură, că e papa, că e orice… dar cu venitul, acolo nu ne băgăm… acolo nu e treaba noastră, adică a lu’ ăia mari. Ei își fac salariile, ei își iau bănuții, lasă pe truditor să piară că cu atâta dau bani mai puțini. Suntem boșorogi, încheie cu un glas stins și resemnat unul dintre pensionari.
Cu ochii în telefoane, fără prea mare chef de muncă și preocupați de lupte și cauze din care bunicii lor sunt excluși, cam asta este opinia celor vârstnici despre tinerii de azi. Respectul față de „părul cărunt“ a cam dispărut și comunicarea la fel.
– Cu generația tânără ne înțelegem că le dăm pace să își facă treaba. Oricum, degeaba îți răcești gura, că tot nu ești auzit. Sau dacă ești auzit, nu ești băgat în seamă. Asta e concluzia…
– Tineretul din ziua de nu ne mai bagă pe noi în seamă.
– Domnul psiholog de la Măruță ne spune de atâtea ori să-i lăsăm în pace, să nu-i stresăm. Pentru că ăsta este viitorul. Îi lăsăm pace…, spune cu ironie bătrânul sprijinit de cârjă
Îl cheamă Ioan Oltean și s-a stabilit în Bistrița la 18 ani, muncind 33 de ani în telecomunicații.
„Pe vremuri, se spunea că bătaia e ruptă din rai. Și o cam luam. Nouă ne-a folosit atunci. Acum nu mai poți aplica. Nici verbal nu poți să îi atragi atenia unui țânc de 12 ani că e lipsit de respect, se simte ofensat. Și dacă încerci să le spui ceva, îți arată… vezi, protecția copilului! Noi, când eram tineri am fost obligați să muncim. Pe timpul nostru nu exista noțiunea de bullying. Nu se practica. Respectam profesorii și aveam respect și din partea lor. Vorbe mai existau între noi, dar conflicte nu existau, că nu aveai de ce. Nu aveai televiziune, la 10 seara era gata. La 9 erai în pat. Ori acum copiii stau până la 12.00, până la 1.00, pe telefoane. Ajung cu ochii cât cepele la școală. Obosiți psihic“, spune el.
Își amintește Bistrița anilor ’70, când mergea pe stradă și în centrul era forfotă. Își întâlnea colegi de școală, profesori. Într-o sâmbătă, era reuniune la liceu, la „Liviu Rebreanu“, în cealaltă sâmbătă, la „Andrei Mureșanu“. Se mai făcea și discotecă. De băut, nu se prea găsea, dar de fumat da. Relațiile se legau cu pași mici, fără prea mari îndrăzneli.
Acum, viața lui înseamnă ieșiri rare, din cauza unor probleme locomotorii: câteva ore pe zi la club și, rareori, ieșiri la rude sau la pescuit. Toate sunt condiționate de starea de sănătate.
„De când sunt în pensie am probleme din punct de vedere locomotor. Iarna nu mă risc să ies afară. Vara, în părculeț. În rest, de facturi și cumpărături, se ocupă soția. Ea este asistentul meu personal. E cam greu, dar am plăcerea să mai ies. Mai mergem pe la rude, pe la Dorna, mai mergem pe la Tihuța. Mai mergem pe la Reghin. Tot din plăcere merg și la pescuit, dar nu pot să stau o zi întreagă în plin soare pentru că am avut și un AVC ușor. Dar mă duc până la Câmpul Cetății, acolo este o păstrăvărie frumoasă cu lacuri și bălți, aduce peștii cu roaba, îi bagă acolo și pescuim“, povestește bărbatul.
Toți pașii care le-au mai rămas…
Mai puțin norocos este nenea Teodor. El a rămas fără soție acum trei ani. Dacă ar fi trăit, anul acesta ar fi împlinit 40 de ani de căsătorie. De fiecare dată când vine vorba de soția lui, începe să lăcrimeze și tristețea îi sugrumă glasul. Încă nu a reușit să se obișnuiască cu gândul că nu mai este.
Pe Teodor Turdean l-am găsit singur la o masă, în fața unui rebus. Lângă revistă, are ochelarii și tocul în care se află un creion și o gumă de șters. Cuvintele încrucișate îl pasionează de zeci de ani. Spre deosebire de ceilalți, el nu se prea plânge de viața lui de pensionar.
„N-am trecut prin momente din care să văd că nu suntem apreciați. Au fost multe activități cu pensionarii. Era o doamnă la casa de pensii, doamna Nastasia. Organiza partide de pescuit, concursuri de șah, de bucătărie, și atletism… Am alergat acolo în parc. S-a ocupat, a avut multe idei dinastea frumoase. Și ne-a dus și la Figa. Eu am fost de vreo trei sau patru ori Ne duceau pe acolo. Dacă aveai bani să servești acolo și niște mici sau ceva mâncare, era bine… Era lacul sărat, era noroi care trata…“, își amintește nenea Teodor.
Nici de sănătate nu se prea văicărește, deși a avut câteva probleme.
„Au fost și momente când nu mă ajutau picioarele, mă dureau tare genunchii. Dar m-am tratat și acuma pot să merg. Am făcut ceva kilometri. Am pedometru (îmi arată, pe ecranul telefonului aplicația care îi numără pașii). Mă străduiesc. Mă duc și fac cumpărăturile, pe jos, în fiecare dimineață. Am fost și cu Covid. Și am avut ceva probleme cu acidul uric. Mi s-a umflat un picior. Dar mi-a dat tratament și pentru articulații și pentru injecție“, povestește bătrânul.
Singurul lucru care îl întristează este piederea soției. Când vine vorba de ea, lăcrimează și îmi dau seama că este un subiect sensibil. Cu nepoții are o relație bună, dar, la fel ca ceilalți, este de părere că stau prea mult cu ochii în telefon și asta îi înstrăinează.
„Sunt copii care mai ascultă de bunici. Dar sunt și care nu ascultă. Și nu mai zic… dacă vrei să îi însoțești la o petrecere, la 100 de metri trebuie să stai când îi lași… Depinde și cum te comporți tu cu ei și ce le ceri. Se mai străduiesc și ei să răspundă la salut, să salute. Am o nepoată de 15 ani. A intrat acum la liceu. Avem o relație destul bună. Părinții fiind la servici, ea vine la amiază și îmi zice să îi fac de mâncare. Cartofi pai, bucuria ei“ spune bătrânul.
Nenea Teodor a muncit 28 de ani la Câmpia Turzii la combinat. A fost o muncă grea, istovitoare, cu schimburi de noapte
„Am muncit 28 de ani. Am lucrat într-un laminor, laminor de sârmă. Era mai rău că era tură continuă. Înainte de ’89 nu aveam Paști, Crăciun, trebuia să muncești. Când lucram schimbul unu, mergeam dimineața pe 7 până la 3 și seara mergeam de la 11.00 până la 7 dimineața. Sunt tineri care muncesc și azi. Dar mai rar acum… Acum preocuparea lor e tot timpul cu ochii în telefon. Și pe nepoată o iau la hop părinții. Când are o secundă liberă, gata, în telefon“, mai spune.
Își aduce aminte și de tinerețea lui. Profesionala la Câmpia Turzii, petrecerile cu prietenii, cum și-a cunoscut soția.
„Am făcut trei ani de profesională în Câmpia Turzii. Am avut noroc că am avut contract și am rămas acolo, că am avut colegi care au trebuit să meargă la Reșița. Erau petreceri și atunci… noi le ziceam „jurii“. Se organizau la o casă, cu băieți și fete, aduceam mâncare, băutură, ne distram, făceam revelioanele împreună.
Eu eram mai timid atunci. Multe fete m-au refuzat dacă au văzut că sunt tăcut, timid, nu povestesc. Erau dinăștia mai îndrăzneți, aveau povești, aveau glume în program. Pe soție am cunocut-o printr-o soră de-a ei.
Atunci ea avea deja o fată de 6 ani, era pe clasa I. Am crescut-o, a făcut dreptul… Și cu fostul bărbat am lucrat în aceeași secție. Mai povesteam. Trecutul tot nu l-am putut schimba. Se mai plângea că o bătea. Eu nu am înjurat-o și nu am bătut-o niciodată“, spune el și începe iar să plângă, cu fața în palme.
Nu mai e nimic cum a fost
La club femeile vin mai rar. Au nepoți de crescut, au de gătit, de îngrijit casa. În plus, și-ar dori un spațiu doar al lor pentru că bărbații vor liniște când joacă șah sau remi, iar femeile vor să vorbească, să se confeseze una alteia. În schimb, am stat de vorbă cu mama unei angajate a centrului, care venise în vizită, cu nepotul de mână. În timp ce vorbim, copilul o tot întrerupe și o trage de mână, plictisit.
Ea îmi spune că nimic nu mai este așa cum a fost și că vremurile au distrus lucrul cel mai important dintr-o societate: familia.
„Nu mi-am imaginat că o să ajung asemenea vremuri. Haos. Haos și dezordine totală. Nu mai e nimic cum am fost eu educată, să ai respect față de vârstă, categorii, etape și altele. Au mai rămas câțiva oameni inteligenți, cu judecată, cu școală, care încearcă să mai salveze ceva. Dar nu-i pasă la nimeni, nu ascultă nimeni.
Păcat pentru că vârstnicii sunt oamenii pe care încă te mai poți baza. Uite, cu copii, cu o mâncare, cu cumpărături… Eu mi-am imaginat că tineretul o să aprecieze asta. Nu numai telefoanele și calculatorul. O să-l aprecieze și pe cel în vârstă. Dar în viteza în care circulă acum timpul, nimic nu mai corespunde cu ce a fost. Telefoanele, calculatorul, google-ul ajută până la un anumit punct. Dar mai ai nevoie și în suflet de o mângâiere, de o înțelegere, ca să poți să te duci mai departe…
Pe vremuri erau alte reguli. Toată lumea muncea și, dacă aveai un bătrân acasă, aveai pe cine te baza. Acum, singurătatea și stresul foarte rău fac. Ce e acum e un fel de, nu știu.. Cum s-au înțeles și libertatea și democrația… s-au înțeles greșit. După părerea mea, cea mai mare bogăție e familia. Familia unită. Nu să stai și să te tot gândeșt: pe unde-s bunicii, pe unde-s părinții, pe unde-s copiii… Poate așa am fost învățată și educată și am apreciat mai multe în suflet. Și credința e în suflet“, spune ea.
„Am învățat să trec, să mă strecor, să admit și să accept ce este prezent și atât“
A muncit 40 de ani în administrație, munca de o viață fiindu-i răsplătită acum cu imensa sumă de 800 de lei/ lună. Face parte din generația femeilor care și-au acceptat vârsta, fără a încerca, cu disperare să se agațe de fărâma de tinerețe pe care ți-o mai poate oferi, pentru scurt timp, o intervenție sau alta.
„N-ai nicio șansă. Timpul nu se poate opri, nu se poate întoarce, nu poți să repari sau să recuperezi ce ai pierdut pe traseu. Poate cineva poate să să consoleze, să se ajute să meargă mai departe… Eu îmi aduc aminte vârsta mea din 10 în 10 ani. Între cele două cifre rotunde să nu întrebi câți ani am!
Dacă ai putea să le duci pe toate și fizic și psihic, ar fi deosebit. Eu am preferat să le las deoparte. Am învățat să trec, să mă strecor, să admit și să accept ce este prezent și atât“, îmi spune femeia.
