A fost o sâmbătă ploioasă dintr-o toamnă venită cam prea devreme și, după ce am băut două cafele în pat, mi-am îmbrăcat copiii și le-am zis că o să mergem la un atelier de pictură mai special.
Nu am mai fost niciodată la Centrul „Micul Prinț“, dedicat recuperării copiilor cu autism, așa că aveam emoții și nu eram sigură că o să știu cum trebuie să mă comport. Am deschis ușa, ne-am lăsat pelerinele pe cuier și am încercat să intrăm în atmosfera unui loc ce a devenit aproape „acasă“ pentru un grup numeros de părinți și copiii lor cu tulburări din spectrul autist. Nu a fost foarte dificil, pentru că persoanele de acolo, părinți și personal, ne-au primit cu multă căldură și naturalețe. Am povestit, am pictat și, la final, am mâncat pizza alături de acești părinți dintr-o lume prea puțin luată în seamă, lumea părinților care au învățat să nu aștepte de la copiii lor să crească și să se desprindă de ei.
tren legume, animale sălbatice, cuburi, adjective, emoții
Centrul are mai multe încăperi, despre care mi-am dat seama că sunt destinate diverselor terapii și activități. Am citit câte ceva despre autism, dar lumea celor care se confruntă cu această tulburare de dezvoltare rămâne un mister poate chiar și pentru cei care au făcut cercetări temeinice în domeniu. Mi-au atras atenția rafturile din prima încăpere, pe care erau mai multe cutii cu obiecte și fișe: tren, legume, animale sălbatice, cuburi, animale domestice, adjective, emoții… Ghicesc că toți copiii care urmează terapii au nevoie de un ghid prin care lumea care îi înconjoară să le fie permanent clarificată, explicată și clasificată.
umbrele albe, culoare, țipete și lacrimi
Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism Micul Prinţ Bistriţa este beneficiarul unui proiect axat pe terapie prin pictură, „Neurodiversitate și Creativitate: Intervenții Culturale“. Prin acest proiect, centrul a reușit amenajarea și dotarea unui atelier de pictură. Acolo am găsit-o pe artista Giorgiana Cotuțiu, coordonatorul atelierului, alături de un set de umbrele albe care urmau să capete culoare din mâinile copiilor și adolescenților cu autism. Mi-am rotit privirea prin încăpere, unde erau așezate mai multe tablouri la care copiii lucraseră zilele trecute. Am găsit în ele ceva ce îmi amintea de „Țipătul“ lui Munch.
Andra, unul dintre tinerii de la centru m-a întrebat cum mă cheamă. I-am spus prenumele. Apoi m-a întrebat care este numele meu de familie. Care a fost numele meu înainte de căsătorie. Când m-am născut. Ce culoare au ochii mei. Deși îi spusesem cum mă cheamă, îmi spunea insistent „Alexandra“. Apoi ochii i s-au umplut de lacrimi și a izbucnit în plâns. Acela a fost momentul în care m-am simțit descumpănită și am căutat cu privirea pe cineva care să mă ajute și să îmi spună cum trebuie să mă comport. Dar toate persoanele din jurul meu păreau să vadă situația ca pe ceva obișnuit, așa că am continuat să vorbesc cu ea. Am înțeles că era deja copleșită de prea multă lume și emoție în jur.
„umbrelele“ care te adăpostesc de lumea reală
La una dintre umbrele lucra Polina, o fetiță cu autism din Ucraina, despre care am aflat că este foarte traumatizată. Mama ei, o femeie înaltă, slabă, cu părul blond și privirea încărcată de tristețe, o urmărea așezată pe un scaun lângă geam. Polina are părul lung și niște trăsături extrem de frumoase și delicate. Din când în când, Polina se ridica în picioare și scotea un țipăt de groază. Dar nu era un țipăt cauzat de un eveniment actual, ci mai degrabă difuzarea repetitivă a unui țipăt înregistrat mai demult pe discul creierului său. Apoi se așeza în genunchi, înmuia liniștită pensula în culoare și trasa dâre și puncte pe pânza albă a umbrelei.
M-am uitat la copiii meu care stăteau nemișcați și stingheri într-un colț, pe o băncuță. M-au întrebat dacă pot să iasă afară, dar le-am spus că e totul în regulă și că o să mai stăm puțin. Mi-a venit în ajutor Giorgiana care le-a propus să picteze și ei o umbrelă, așa că au intrat rapid în joc și au ocupat atelierul vreo oră, în care au pictat alături de ceilalți copii din centru.
pictura, un medicament natural
În atelierul cu umbrele albe și culori vine rândul lui Ovi, unul dintre adolescenții centrului. Ovi are 14 ani și este însoțit de mama sa, o persoană foarte veselă, frumoasă și jovială. Ceilalți părinți au fost tăcuți și păreau închiși în ei, dar ea îmi povestește mai multe despre viața ei alături de un copil cu autism, despre importanța centrului și despre integrare.
„Centrul e ca o a doua casă pentru mine. Și pentru Ovi la fel. Ovi are 14 ani și merge la școala normală și e integrat tot datorită centrului. Am fost la grădiniță cu însoțitor, tot furnizat și găsit prin intermediul centrului. Cam tot ce am ajuns și suntem, suntem datorită tuturor demersurilor care se fac aici. Suntem în centru din 2012 și încă suntem aici la fiecare activitate, chiar dacă suntem în preadolescență. L-am diagnosticat pe Ovi destul de târziu, la trei ani, dar ideală este o intervenție timpurie și un diagnostic la o vârstă cât mai fragedă. Limbajul lui era foarte, foarte puțin dezvoltat și socializarea. Aceste două arii erau afectate. Sunt anumite semne clare, dar câteodată este foarte greu să ne dăm seama. Pentru mine era destul de clar“, mi-a povestit ea. Din când în când, Ovi repetă unele cuvinte pe care le spune ea sau este atras de o anumită noțiune despre care o întreabă.
Mama lui Ovi este unul dintre părinții norocoși care a avut parte de un mediu ce nu i-a fost ostil, i-a oferit sprijin și înțelegere. Din ce îmi spune ea, cadrele didactice din Bistrița încearcă, pe cât posibil, să îi conștientizeze pe ceilalți părinți, ai copiilor tipici, de necesitatea integrării copiilor cu autism în învățământul de masă. Lui Ovi îi place foarte mult pictura, este în clasa a VI-a și se pregătește, din timp, pentru liceul de arte.
„Îi place foarte mult să picteze, am făcut și foarte multe cursuri în privat, am pictat și acasă, pe terasă. Îl liniștește. Am avut mai multe interacțiuni cu persoane care gândesc altfel și orice formă de artă îi ajută. De la muzică, la dans la pictură. Orice formă de creativitate. Cred că își depășește limitele prin intermediul picturii. Își pune în mișcare creativitatea. Cred că mă și moștenește puțin genetic, pentru că și eu și mama am făcut pictură, dar cred că îl și relaxează. Oricum, planurile noatre de viitor sunt liceul de artă, o să mergem mai mult pe asta, o să insistăm mai mult în următorii doi ani. E un medicament natural pictura și orice formă de artă“, mi-a mai spus ea.
Giorgiana, coordonatorul atelierului de pictură, este o persoană apropiată Centrului de Resurse și Referințe în Autism și nu este prima dată când lucrează cu copiii și tinerii de aici.
„Sunt foarte apopiată de centru și de copiii de aici, îi știu de mulți ani și, din când în când, la invitația Anei Dragu, am mai venit să lucrez cu ei în ateliere. Arta e cel mai frumos lucru pe care îl putem face. Omul e făcut să picteze sau să deseneze, să lase o urmă, gândindu-ne și la semnele pe care le-a lăsat prin peșteri. Am simțit întotdeauna nevoia să lăsăm o urmă după noi. Și cred că asta vine și instinctiv. Culoarea, pensulația, forma, mărimea, toate sunt mici simboluri pe care le facem voluntar sau involuntar și care rămân. Copiii de aici, cei care nu au studiat pictura ca materie, lucrează instinctiv și simt nevoia să lase culoare sau tot felul de forme care lor le amintesc ce ceva ce au văzut sau ceva care îi bucură pe ei. În lucrările adolescenților se vede mai mult căutare, tot felul de game un pic mai minimaliste. În schimb, cei mici preferă culorile puternice, culorile tari, cred că sunt și educați în sensul acesta: floricele, curcubee, mașini… Sunt foarte faine ambele categorii de vârstă și nu e dificil cu nici unii dintre ei“, a povestit Giorgiana.
„Neurodiversitate și Creativitate: Intervenții Culturale“ este un proiect cultural interdisciplinar co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și Centrul Cultural Municipal George Coșbuc Palatul Culturii Bistrița în parteneriat cu Spitalul Judetean de Urgenta Bistrita– Secția Psihiatrie și Psihiatrie Cronici, Autism Europa Bistrița Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism Micul Prinţ Bistriţa, Societatea de Concerte Bistrița și Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale. Proiectul a început în 6 septembrie, se termină în 31 Octombrie și conține mai multe tipuri de evenimente: ateliere de creație (pictură, modelaj, colaj și grafică) expoziție, conferință, film documentar, teatru și concert și implică colaborarea dintre artiști și specialiști în domeniul sănătății mintale. Proiectul dorește să atragă atenția asupra stigmatizării și marginalizării persoanelor cu tulburări sau afecțiuni de sănătate mintală.
În cadrul proiectului, s-a desfășurat un atelier de pictură și la secția de psihiatrie a Spitalului Județean de Urgență Bistrița, coordonat de Ana Dragu și de artistul Paul Mureșan.
„La spital m-am oferit voluntar să continui, mi-a placut mult să lucrez cu pacienții internați. Am fost foarte surprinsă de cât de mult le-a plăcut și s-au implicat pacienții din spital, sincer aveam rezerve, fiind vorba de cazuri severe, dar a fost minunat. M-am bucurat tare să văd cât sunt de încântați“, a spus Ana Dragu.
„micul prinț“, un loc prea mic pentru o listă de așteptare prea lungă…
70 de copii din Bistrița-Năsăud și nu numai, dintre care și doi copii din familii refugiate din Ucraina, beneficiază de serviciile de terapie ale Centrului de Resurse și Referințe în Autism „Micul Prinț“ (kinetotreapie, terapie prin muzică, gătit etc.). Dar nevoile sunt mult mai mari. La „Micul Prinț“ se fac 1500 de ore de terapie/ lună, dar, de doi ani nu mai există niciun loc liber. Practic, sunt copii cu autism care stau pe lista de așteptare de circa doi ani de zile și pierd timp prețios și irecuperabil pentru afecțiunea lor.
„Sunt 70 de copii, 18 angajați. Și cu toate astea, de doi ani nu avem niciun loc liber la terapie. Asta înseamnă că sunt copii care așteaptă pe lista de așteptare de un an, doi. Asta e durerea mea cea mai mare“, a spus Ana Dragu, președintele centrului.
Dacă vreți să sprijiniți activitatea centrului, o puteți face prin donații, accesând acest LINK!
