Nu am prins comunismul, dar am reținut că unii oameni și-au dat viața pentru ca generațiile viitoare (adică noi și copiii noștri) să avem libertate, blugi, Coca Cola, McDonalds, vacanțe în Egipt, Disney Land și Dino Park. N-am vrut să fim uniformizați și „egali“ cum ne-a impus regimul apus, dar după mai bine de 30 de ani de „libertate“ vedem că inegalitatea socială devine insuportabilă și capitalismul ne cam sfâșie cu fălcile lui feroce de tiranozaur.
Am crescut în anii de „glorie“ din perioada care a urmat imediat după Revoluție și aș putea să spun că am fost toți un fel de „cobai“ pe care s-au experimentat tot felul de libertăți și noi seturi de valori.
Libertatea a fost un dar, într-adevăr, dar aș putea spune și că am fost, oarecum, abandonați în acea libertate fără niciun ghid de utilizare.
Totuși, în acea lume în care unii mai îndurau lipsuri, în timp ce alții aveau mai mult, era încă suportabil să fii „sărac“. Îți permiteai să înveți, să faci sport sau alte activități extrașcolare fără să plătești și performanța era apreciată chiar dacă nu proveneai dintr-o familie de „aristocrați“. Dacă învățai bine, te simțeai prețuit chiar dacă nu erai cel mai bine îmbrăcat din clasă. Unii mergeam la țară, în vacanțe, iar alții la mare sau cine știe pe unde, dar la sfârșitul vacanței toți ne reîntâlneam și ne jucam în fața blocului fără să dăm atât de multă atenție diferențelor dintre noi.
Astăzi, acest lucru s-a schimbat și e tot mai greu pentru un copil dintr-o familie modestă să facă sport, activități extrașcolare sau, pur și simplu, să aibă ceva de spus în grupul altor copii care au mai mult, au văzut mai multe și au avut acces la distracții costisitoare.
Mereu am observat că oamenii din jurul meu puneau prea mult preț pe aparențe, inclusiv în anii ’90, când mulți își cheltuiau banii câștigați cu greu în străinătate doar pentru a impresiona: case mari, mobilier de lux, mașini și haine scumpe…
Dar lucrurile s-au precipitat și mai mult acum, în era rețelelor sociale, când, pentru omenire, „a trăi” s-a transformat“ în a „arăta“. Tot ce se presupune că te „validează“ ca om trebuie să poată fi arătat: cum te îmbraci, ce mașină conduci, unde îți bei cafeaua, unde îți petreci vacanța, ce petreceri dai, unde îți duci copiii să se distreze. Viața noastră a devenit un film, ba unii își mai angajează fotografi, videografi și scenariști prin care să arate lumii ce viață minunată au.
De aici și drama multora care s-au plâns, în aceste zile, că un Dino Park s-a amenajat exact în mijlocul parcului din Bistrița și nu toată lumea își permite intrarea. Sigur, toți copiii sunt curioși și dornici de experiențe noi și interesante, dar nu e nicio tragedie pentru ei dacă le refuzi unele lucruri. Uită la fel de repede cum uită o jucărie nouă și o abandonează, pentru totdeauna, în cutia cu jucării. Dar adevărata dramă este cea a părinților care simt că nu dau suficient randament pe piață și că nu sunt buni de nimic dacă nu sunt capabili să le ofere copiilor experiența dinozaurilor animatronici. Toată lumea a făcut turul parcului de dinozauri și a pus pozele pe facebook, așa că nu dă bine să nu faci și tu la fel. Înseamnă că nu faci parte din „lumea bună“.
Iar acest lucru se reflectă, evident, până la urmă, și asupra copiilor. Toate sentimentele pe care ei le au, atunci când se compară cu alți copii, fie că e vorba de note, bani, telefoane, haine sau experiențe de genul Dino Park, sunt responsabilitatea părinților. Părinții, în funcție de atitudinea lor față de anumite lucruri, le dictează copiilor cum trebuie să se simtă în diverse circumstanțe: când pierd, când nu își pot permite ceva, când trebuie să renunțe la ceva… Dar fiind asaltați, în permanență, din exterior, de o ploaie de lucruri pe care e musai să le „consume“, părinți devin tot mai depășiți de situație și incapabili să le spună „nu“ copiilor. Și atunci trebuie să dea vina pe cineva: pe primărie, pe antreprenorii ahtiați de câștig, pe guvern…
Nu vreau să duc în derizoriu frustrarea unor părinți sau copii care își permit să vadă Dino Park doar prin deschizăturile din gard, dar parcă mai ieri, alaltăieri toată lumea plângea pentru copiii din Ucraina blocați cu săptămânile prin subsoluri, înfometați și speriați. Și părea că avem ceva de învățat de aici. Războiul nu s-a terminat și suferința refugiaților se adâncește departe de obiectivele camerelor de televiziune, dar atenția s-a mutat deja la vacanțe și parcuri de distracții, iar adevărata dramă devine faptul că totul e, pe zi ce trece, din ce în se mai scump. Sper să nu am dreptate, dar posibil să vină vremuri în care amintirea că nu ne-am permis să intrăm la Dino Park să fie una frumoasă și cea mai mică problemă pe care am avut-o în viață.
Pe de altă parte, problema se pune și altfel. Orice ban pe care îl dăm undeva, înseamnă salariul unui alt om, la fel ca noi, care are copii de crescut. Sau venitul unui antreprenor care își asumă niște riscuri, are de plătit taxe, impozite și salarii.
Posibil ca unii să speculeze anumite slăbiciuni pe care le are consumatorul, în cazul de față, slăbiciunea părințiilor de a le face pe plac copiilor, și atunci să se îmbogățească „nepermis“ de mult. Dar să nu uităm că acesta este sistemul pe care l-am ales și „valorile occidentale“ în care credem. Chiar dacă e un sistem în care a devenit tot mai greu de îndurat să fii „sărac“.
