Nu demult, le spuneam unor prieteni că mi se pare nociv modul de gândire al multor oameni (și aici o mare reponsabilitate o au mass-media), care abordează orice subiect doar sub aspectul mândriei sau rușinii.
Puține subiecte sunt tratate de presă cu realism și onestitate. Majoritatea titlurilor fie acordă o importanță exagerată unor personaje sau inițiative, folosind diverse hiperbole, fie recurg la o formă de oprobiu dus la extrem atunci când vine vorba de oameni care au făcut greșeli. Nu spun că anumite lucruri nu trebuie apreciate sau că altele nu trebuie amendate, dar mi se pare obositor să te situezi mereu într-o extremă sau alta. Mi se pare nerealist să crezi în niște modele care fac totul perfect și fac „senzație“ cu orice ocazie, mi se pare greu să corectezi anumite nereguli în societate doar prin dispreț și umilire.
Despre asta e vorba și în ceea ce privește coronițele și premiile la final de an școlar. Nu cred că festivitățile le-au lăsat unora un gust amar din cauza faptului că nu pot aprecia calitățile altora, ci mai degrabă din cauza faptului că performanța cuiva însemna, de multe ori, rușinea altcuiva. Putem pune coronițe elevilor care au învățat mai bine, putem da diplome celor care au obținut performanțe, dar, când tragem linie, ca dascăli, suntem obligați, prin vocație, să acordăm fiecărui elev același respect.
Puterea de a-i aprecia pe ceilalți, cea mai înaltă „performanță“
La final de an școlar 2021-2022, copiii mei au trecut într-o nouă etapă: unul a încheiat ciclul primar, iar celălalt grădinița, așa că am avut un fel de moment de bilanț.
Amândoi copiii au urmat grădinița cu pedagogie Waldorf, singura grupă din județ de acest fel, unde se pune accentul pe creativitate, cooperare între copii și mai deloc pe competiție. Unii m-au criticat că am ales acest model, dar mi-a fost tare dragă această perioadă din copilăria lor, în care grădinița fost ca o familie, a completat educația pe care le-am dat-o eu acasă. Grupa Waldorf este o grupă în care copiii au diverse vârste, așa că la multe activități cei mari îi ajută pe cei mici. Copiii învață activități practice, fac pâine, modelează, pictează, fac serbări în care, pe măsură ce cresc, primesc roluri tot mai importante și totul se încheagă într-o strânsă colaborare dintre copii, de la mic la mare.
Nu știu dacă a fost educația de la grădiniță sau cea de acasă, dar, după ce a intrat la școală, fetița mea a fost mereu un copil empatic, atent la sentimentele și problemele altora, dar și cu un spirit critic dezvoltat. Scrie poezii, citește perfect, îi plac științele, dar „superputerea“ ei nu stă în faptul că e cea mai bună la învățătură, ci în faptul că are un talent deosebit în a comunica cu ceilalți și a găsi soluții atunci când se dezbate o problemă importantă pentru „comunitate“. De multe ori zâmbeam când îmi povestea ce a mai făcut pe la școală. „O colegă de-a mea îi trimite scrisori unui băiat care-i place. Dinalea elegaaante. Parcă e dintr-un film de romantism prost făcut“. Dar, pe lângă bârfe, supărări, certuri și alte probleme firești care apar între colegi, am observat cât de simplu este pentru ea să îi aprecieze pe ceilalți, să îmi spună cu sinceritate că o colegă este frumoasă, că o altă colegă este bună și drăguță, că alții au rezultate bune. Lucru care nu se întâmpla când eram eu la școală, pentru că orice compliment adus unui coleg însemna o ofensă adusă altuia. De ce? Poate pentru că existau acele ședințe cu părinții în care se făceau publice toate notele, toate problemele, se făceau comparații, apăreau mândrii, orgolii rănite și supărări. Apoi unii părinți mergeau acasă și urma judecata înspăimântătoare la care erau supuși toți copiii. Mai puțin cei care reprezentau etalonul… Nu de puține ori mi s-a întâmplat să asist, în copilărie, la momente în care unii părinți veneau la școală și își umileau copiii sau chiar îi pălmuiau în fața întregii clase.
Timp de cinci ani, cât fetița mea a urmat clasele 0-4, am remarcat că la nicio ședință cu părinții nu s-au dezbătut chestiuni care țineau de situația copiilor, decât la modul general. Orice problemă privind rezultatele la învățătură sau alte dificultăți, dacă a fost cazul, s-au discutat, în privat, cu fiecare părinte.
La festivitatea de încheiere, fiecare copil a fost chemat, în ordine alfabetică, și a rostit un discurs în fața clasei. Unii au fost copleșiți de emoții și au izbucnit în plâns, alții au fost sobri și protocolari, alții haioși și sinceri. După cum și-au pregătit momentul, mi-am dat seama de personalitatea fiecăruia, de caracter, de felul în care se vor forma, încet, încet, ca adulți… M-a impresionat momentul unui băiat de etnie romă care nu și-a pregătit nicio foaie, a venit pur și simplu în fața noastră, ne-a privit în ochi și ne-a transmis, nu atât prin cuvinte, cât prin gestica și tonul lui, cât de mult s-a străduit să se integreze și să facă ceva bun. Mi-am dat seama cât de important a fost acest lucru, că fiecărui copil i s-a oferit momentul lui de exprimare. Cât de important este ca fiecare copil să se dezvolte, pe parcursul școlii, în funcție de competențele pe care el are, fără să fie ignorat sau rușinat.
Să nu ne mințim: competiția contează! Dar contează și cum o ducem
Sigur, au fost premiați și copiii care au obținut rezultate la olimpiade sau concursuri sportive și colegii i-au aplaudat și s-au bucurat pentru ei. Sigur, nu are rost să ne mințim: competiția contează, competențele contează și da, vom ajunge și în momentul acela din viață în care va conta dacă suntem sau nu mai buni decât ceilalți, într-un anumit domeniu. Dar asta nu exclude ideea ca, pe parcursul școlarizării, învățătorii și profesorii să acorde atenția necesară fiecărui elev.
Unii muncesc mai mult, alții sunt mai comozi, unii sunt mai disciplinați, alții stau prost cu atenția și motivația. Dar sunt și copii care au probleme în familie, sunt copii care au pornit, din start, cu o șansă în minus. Nu trebuie să ignorăm acest lucru. Și nu trebuie să ignorăm faptul că, în ziua de azi, un copil ai cărui părinți își permit să plătească meditații poate avea un avans în fața altui copil care e nevoit să se descurce singur. Ține de vocația fiecărui învățător sau diriginte să aibă grijă de fiecare copil în parte și să îi dea coordonatele care să îl ghideze cât mai bine pe drumul lui. Școala e o descoperire, dar e și o perioadă în care ne formăm anumite obiceiuri, învățăm să ne organizăm timpul, să ne concentrăm pe o activitate, să ne autodepășim. Da, poate nu o să ne folosească matematica în sensul că nu o să primim exerciții cu radicali, în viață, dar gândirea matematică ne va ajuta să găsim soluții la anumite probleme de care o să ne lovim. Nu o să primim comentarii literare la job, coordonate geografice sau date din istorie, dar cultura generală, nivelul unei conversații și inteligența emoțională ne vor ajuta mult. Deci să nu ne fie frică să punem „coronițe“ celor care s-au străduit și să le recunoaștem meritele, până la urmă.
Nu văd o problemă în a premia elevii care au învățat bine și nu cred că asta ofensează pe cineva, atâta timp cât toți elevii, indiferent de rezultate, sunt tratați cu același respect.
De ce să plângi pentru un 9?
Da, am fost un elev cu care părinții altora și-au comparat copiii. Și asta m-a bucurat, cândva, prostește, evident. Cu timpul, mi-am dat seama că viața nu înseamnă doar laudă, lauri și bucurie. Poți să primești un 10 sau poți să primești un 3, oricât ai fi de bun. Puterea ta, ca om, nu stă doar în câți de 10 pe linie ai, ci, mai ales, în cum reușești să te ridici după un 3. Sau după un 9.
Un 9, un 9,24, un 9,50, un locul doi te pot durea mai rău decât un 3 sau un 4, și nu pentru că este cineva nemulțumit de tine, ci pentru că te-ai dezamăgit singur. Mulți nu înțeleg de ce un elev plânge pentru că a luat o notă relativ mare și li se pare un lucru prostesc. Dar poate nu plânge pentru nota în sine, ci pentru faptul că este conștient că poate mai mult de atât și este nemulțumit de sine însuși.
După ani și ani, am văzut cum foști colegi de școală, ignorați, șterși și considerați mediocri, au ajuns să strălucească în diverse domenii, în timp ce „premianții“ au ajuns să aibă o viață banală. De ce? Pentru că, până la urmă, descoperirea de sine și competiția cu tine însuți este cea care contează.
