Povestea unei gospodării mirifice pe care a avut-o poetul Lucian Blaga, la Bistrița, a fost readusă în atenție de către Ioan Pintea, managerul Bibliotecii Județene Bistrița-Năsăud. Acesta a vizita zona, încercând să afle povești și urme ale trecerii marelui poet pe meleagurile noastre, mai ales că, după cum mărturisea poetul, elemente de atmosferă și de peisaj de acolo au intrat în multe din poeziile sale scrise mai târziu.
Lucian Blaga a poposit o perioadă, și în casa surorii sale Letiția (actual Conacul Verde), care se stabilise imediat după Primul Război Mondial în oraşul Bistrița, deoarece, soțul ei, Ion Pavel, fusese numit, în 1919, revizor şcolar al județului Bistrița.
Lucian Blaga, era, în acea perioadă, ministru plenipotențiar în Portugalia și a dorit să aibă o casă la țară, scriind despre asta unei rude (Lelia Rugescu, nepoată): „Aş vrea să cumpăr 5-10 jugăre de pământ, grădină cu pomi, şi pentru zarzavat. Mi-aş clădi o casă în stil țărănesc. Acolo vreau să stau 5-7 luni pe an! Şi vreau să fie pe la Bistrița”.
„O splendidă privire asupra văii Bârgăului, asupra munților spre răsărit, unde se ascundea în albastrul neguros așezarea Colibița“.
După ce și-a îndeplinit visul, Blaga și-a descris amănunțit proprietatea de la Bistrița în Corespondența cu Elena Daniello:
„O împrejurare neașteptată mă face să‑mi amintesc de grădina de pe dealul Burgului de la Bistrița, al cărei proprietar am fost din anul 1938 până imediat după al Doilea Război Mondial. Am cumpărat acea grădină în toamna anului 1938, pe când eram ministru plenipotențiar în Portugalia. Universitatea de la Cluj îmi făcuse chemare la catedra înființată anume pentru mine, de Filosofia culturii. Intenția mea era să mă întorc în țară, după aproape un deceniu și jumătate de diplomație. Cea mai fierbinte dorință a mea era să am o grădină la țară, prin împrejurimile Clujului, cu o căsuță și gospodărie țărănească unde să mă pot retrage în timpul verii și al lungilor vacanțe universitare. Sora mea, Letiția, căsătorită și statornicită de mult timp în orașul Bistrița, s‑a oferit cu entuziasm să‑mi caute o așezare rustică potrivită. Mi‑a găsit‑o la vreo 3 km depărtare de acest oraș al grădinii, pe drumul vechi către Dumitra. Pe la capătul de jos al grădinii trecea drumul mai nou și bine bătut spre Năsăud. Grădina se întindea pe clinul ușor învălurat al dealului, pe vârful căruia străjuia o pădure de stejar și fag și rămășițele unui turn de cetățuie medievală, de unde, după legendele locului, nobili tâlhari răpeau prin secolul XV frumoase săsoaice pe care le închideau în Burg pentru plăcerile lor. Aveam de toate în grădina mea. Mai ales o splendidă privire asupra văii Bârgăului, asupra munților spre răsărit, unde se ascundea în albastrul neguros așezarea Colibița. Când mi‑am luat în primire rostul de agricultor, am spus sorei mele că nu putea să găsească un loc mai potrivit visurilor mele de tinerețe tomnatică. Casa era acoperită cu șindrilă și avea pridvor de jur împrejur. Aveam, în ocol, șură, șopron, grajd. Aveam în livadă vreo patruzeci de nuci bătrâni ce dădeau multă umbră și puțin rod. Și mai aveam o vie, din care s‑ar fi putut recolta până la o mie de litri de must. N‑am avut norocul să stau în grădină decât două veri foarte lungi, în anul 1939, din mai până la sfârșitul lui septembrie, și în 1940, din mai până la sfârșitul lui august, când verdictul de la Viena ne‑a constrâns să ne refugiem în grabă, lăsând totul în grija unor vecini, care în anii următori s‑au transformat în devastatori binevoitori ai bunului meu. Cele două veri petrecute la grădină au rămas însă printre amintirile de zenit ale vieții mele. Elemente de atmosferă și de peisaj de acolo au intrat în multe din poeziile mele scrise mai târziu. Dorința mea fusese să dau o mare dezvoltare vieții mele rustice, dar evenimentele de răscruce ale vieții internaționale, răsturnările politice, deplasările de hotare au zădărnicit totul“, a scris Lucian Blaga.
Bazil Gruia, cel care a documentat viața lui Lucian Blaga, ne arată într-o carte a sa că „Lucian Blaga, în anul 1939, ducea în această casă o viață patriarhală, foarte puțin pretențioasă, scria, se plimba prin grădină şi stătea de vorbă cu copiii”.
Și soția poetului, Cornelia Blaga-Brediceanu, a vorbit despre casa de la Bistrița în jurnalele ei, fiind completată de Dorli Blaga, fiica soților Blaga, prin note de subsol explicative:
„Portugalia, 1938, 31 octombrie. Suntem proprietari de quinta! Ni s-a împlinit, în sfârşit, o veche dorință! Familia Pavel ne-a telegrafiat azi că au cumpărat grădina de pomi despre care ne scriseseră săptămâna trecută. La 24 octombrie a dat Lucian telegrama să o cumpere şi până azi ei au şi încheiat contractul. Quinta noastră e situată la 3 km de Bistrița pe o colină care coboară în terase, şi are în fața ei o privelişte întinsă. Avem acolo vreo mie de pomi roditori, 500 [de] meri, 70 [de] nuci etc. Şi 300 [de] vițe de vie… 19 noiembrie. Altă telegramă, din Bistrița: «Gospodăria într-adevăr o minune – Lucian»” Suntem fericite (p. 112, 113).
Ioan Pintea a încercat să găsească și copacul care apare în fotografia-document cu Lucian Blaga, lângă proprietatea sa, dar e posbil ca acesta să nici nu mai existe.
„În mijlocul curții aveam un fel de monument al naturii: un copac din neamul coniferelor, un exemplar puternic și sănătos din specia Sequoia Gigantia. Tulpina era foarte groasă, înălțimea de 20 de metri. Copacul era unul din cele câteva exemplare ale speciei pe care le avem în țară. Se știe că acest copac crește prin America, în Statele Unite. Este copacul cu cea mai mare longevitate: trăiește cinci mii de ani. Al meu să fi avut 70 de ani. Eram foarte mândru de prezența lui în grădina mea. Când te apropiai de Bistrița cu trenul, copacul se vedea de la mare distanță. Când la reîntoarcerea din refugiu, după război, m‑am dus întâia oară la Bistrița să văd ce s‑a ales în curs de cinci ani de proprietatea mea, am băgat de seamă, apropiindu‑mă cu trenul, încă de la mare depărtare, că Sequoia de pe Burg nu se mai ridica în peisaj ca altădată. Ajuns în grădină, aflu că Sequoia a fost tăiată în timpul războiului și că se usca de sus în jos. Partea vie nu mai avea decât jumătate din înălțimea de odinioară. Copacul era pe cale de a se usca în întregime“, a scris Lucian Blaga în corespondența sa.
Tot în notele sale se mai arată că, nu departe de locuința sa, au fost făcute o serie de descoperiri arheologice.
Mai multe despre trecerea poetului Lucian Blaga prin Bistrița puteți afla din cartea Jeniței Naidin „Lucian Blaga, la Bistrița (1938-1940)“.
