„Vei afla că iubirea este un cod de supraviețuire fundamental,
că o sarcină esențială a creierului nostru de mamifere
este să îi citească pe ceilalți și să le răspundă și că
ceea ce ne face puternici este posibilitatea de a depinde de alții“
(Sue Johnson, „Sensul iubirii”)
Lumea s-a schimbat și tot mai multe relații încep online, ne spune o reclamă contemporană. Puțini vorbesc, însă, cu onestitate și seriozitate despre mesajele pe care le primesc online de la necunoscuți, despre derapajele pe care le permit un dispozitiv „smart“ și o conexiune bună la internet.
„bună dimi cf?“, „buna frumoas-o, cf?“ „salut frumoasă ești căsătorită da sau nu vrei sa să fim împreună“. Sunt câteva exemple de mesaje condamnate să rămână pe veci în „message requests“, sosite de la indivizi sortiți block-ului. Cele mai inocente, evident. Alte comportamente din mediul online ar trebui să fie subiectul unor proiecte de lege care să pedepsească hărțuirile din mediul virtual, chiar dacă nu sunt amenințări cu moartea, dar despre asta, cu altă ocazie.
Mă amuză că unele femei dedică postări ample și ofticate pentru a explica cât de ridicole și jalnice sunt aceste mesaje pe care le primesc, în mare parte, pentru că se simt agasate, dar și dintr-o dorință bine camuflată de a transmite că (încă) sunt „on the market“.
Sigur, cred că și bărbații primesc mesaje similare, doar că ei le abordează altfel și vorbesc mai puțin despre ele (poate și ca să nu afle nevestele). Am citit o singură dată o mărturie despre mesaje agasante primite de la femei, pe pagina unui cunoscut blogger, și concluzia era că lipsa de receptivitate la avansuri extraconjugale era percepută ca o dovadă clară că omul era castrat.
Acum câțiva ani, probabil, dădeam mai multă importanță acestor malformații comunicaționale și încercam să le explic oamenilor cât de deplasat este să abordezi o persoană necunoscută duminică, la 6 dimineața (sau în orice alt moment!), ca să o întrebi ce face. Îmi dădeam seama că, într-o conjunctură reală, nicio persoană nu ar veni la tine pe nepusă masă, în timp ce ești cu prietenii, soțul sau copiii, să te întrebe ce faci și dacă vrei să fii într-o relație. Trebuie să precizez că astfel de mesaje vin inclusiv de la oameni cu o vârstă venerabilă, unii angajați în instituții publice, care au la profil poze cu familia și s-au pronunțat ferm pentru „familia tradițională“.
Cu timpul, am realizat că, dincolo de faptul că sunt niște derapaje, aceste comportamente reflectă tristețea profundă și retardul emoțional al unei societăți în care conexiunile dintre oameni se leagă și se dezleagă la întâmplare.
Astfel de indivizi nu stau să îți studieze profilul, să vadă dacă ești într-o relație sau să observe că postările tale nu au scopul de a semnala că ești „available“. Ei trimit aceste mesaje la zeci, sute de persoane „random“ și, până la urmă, cineva tot le răspunde. Posibil ca printre ei să fie și câțiva psihopați, dar, în general, cred că e vorba de oameni care caută o formă de viață complementară într-un mod extrem de primitiv, în ciuda evoluției tehnologice. O căutare oarbă într-o lume care ridică în slăvi singurătatea, independența, senzațiile tari ale relațiilor întâmplătoare, în care monogamia (sau pur și simplu să fii hetero) înseamnă plictiseală și inadaptare la vremurile pe care le trăiești.
Am atins un sticker cu inimă în povestea ta!
Astăzi mi-am pus o poză la story și facebook m-a notificat că cineva a atins un sticker cu inimă în povestea mea. O manieră actuală extrem de simpatică de a semnala modul stupid în care oamenii simt să reacționeze la ceea ce, aparent, ești. Grupul de suport real care exista, în alte vremuri, în comunități, s-a dizolvat și s-a tranformat în aceste gesturi mecanice și fugitive, executate prin intermediul tehnologiei.
Nu obișnuiesc să citesc cărți motivaționale sau care pretind că ne învață cum să iubim, să ne îmbogățim sau să ne simțim bine cu noi înșine, dar am regăsit câteva pasaje interesante în cartea „Sensul iubiri“, de Sue Johnson, o carte pe care o recomand celor care simt că trebuie să celebreze cumva „Ziua Îndrăgostiților“.
Deocamdată, este singura sursă de lectură în care am regăsit niște idei contrare propagandei de azi, care insistă pe iubirea de sine, independență și dezvoltare personală, anulând importanța relațiilor firești între oameni care sunt înlocuite, apoi, de cursuri și întâlniri contracost (inclusiv pe aplicațiile de dating online).
Am aflat că trăim unii la adăpostul celorlalți, că avem nevoie de conexiune emoțională pentru a supraviețui, că dependența emoțională nu este imatură sau patologică și că e în regulă să ne atașăm unii de alții. Că familia nu este un concept demodat, că angajamentul matur față de cineva nu ne îngustează opțiunile și experiențele de viață, că, de cele mai multe ori, relația dintre doi oameni este singura conexiune reală pe care ne putem baza într-o lume în care sunt glorificate individualismul și competiția feroce pentru succes.
„Suntem o specie cu o empatie naturală. Această latură a firii noastre poate fi ignorată sau negată, dar suntem configurați să ne pese de ceilalți. Nu ne naștem duri și competitivi, dedicați propriei supraviețuiri în detrimentul celorlalți. După cum arată biologul Frans de Waal, „nu am fi aici în prezent dacă strămoșii noștri ar fi fost îndepărtați din punct de vedere social”. Am supraviețuit având grijă unii de alții și cooperând. Creierul nostru este configurat să citească chipurile celorlalți și să rezoneze cu ceea ce exprimă ele. Această sensibilitate și capacitatea de a conlucra sunt cele care ne-au permis să devenim animalul dominant de pe planetă, nu doar creierul nostru mare și capabil de gândire”, spune Sue Johnson în „Sensul iubirii” și mi s-a părut cel mai grozav fragment despre iubire.
