Pasul Tihuța mi s-a părut mereu un loc magic și, chiar dacă nu este înfricoșător ca în filmele horror, îți poți imagina cu ușurință trăsura lui Jonathan Harker din romanul „Dracula“, trecând pe acolo. Încă mi-e greu să înțeleg de ce popularitatea imensă a unei cărți care are în prim plan exact această zonă nu a fost valorificată cum trebuie în Bistrița-Năsăud, mai ales după ce am constatat că experiența la faimosul Castel Bran, principala concurență, este mult supraevaluată.
Îmi plac liniștea din Pasul Tihuța, peisajele domoale parcă pictate de un artist, lumina care dezvăluie priveliștea în culori tari, norii pufoși și albi care se destramă și lasă câteva petece de cer limpede, turcoaz, negura misterioasă care învăluie, uneori, munții și pădurile.
Rar mi-a fost dat să văd oameni de-ai locului în Pasul Tihuța. Acum mulți ani, țin minte o femeie care grebla fânul, liniștitită, mai la vale de Castelul Dracula. Habar nu avea de romanul lui Bram Stoker, dar ea însăși venea dintr-o lume plină de legende, credințe și superstiții. Așa cum vin acei oameni pe care îi zărești uneori pe un drum de țară, firavi, parcă din altă lume, cu chipul brăzdat de riduri la fel cum e cerul la asfințit peste care plutesc încet nori zdrențuiți.
Dar azi, Pasul Tihuța e deja un loc pentru resorturi, evenimente, zarvă, așa zis turism. Am fost, anul acesta, pentru prima dată, la competiția Drumul Romanilor, concursul de atelaje canine organizat de Sleddog Bistrița-Năsăud. O idee genială, din punctul meu de vedere, deși au existat și ierni în care zăpada nu a învelit nici măcar această trecătoare aflată la peste 1200 de metri. Am regăsit câteva cadre fascinante cu minunații câini nordici alunecând pe deasupra zăpezii, în fotografiile Emei Mihalachi. Câinii sunt ei înșiși, fascinanți, plini de energie și personalitate. Doar privindu-i, te fac să călătorești, pentru câteva clipe, în romanele lui Jack London citite în copilărie.
Un concurs frumos, dar parcă prea puțin mediatizat. Mereu mi s-a părut că organizatorii sunt zgârciți cu descrierea și detaliile când postează evenimentul pe facebook.
Mă gândesc că evenimentul în sine, din punct de vedere strict competițional, este organizat excelent, dar mi s-a părut că lasă de dorit în ceea ce privește zona pentru public. Mulți oameni ar veni să vadă competiția pentru frumusețea ei, să se relaxeze, să petreacă timp de calitate cu copiii. Zona mi s-a părut greu accesibilă pentru public, nu era niciun singur loc în care să poți sta liniștit să bei un vin fiert sau un ceai în timp ce copiii se joacă în zăpadă, mereu trebuia să te dai la o parte pentru că trecea o mașină, o șenilată, un ATV, aveam în permanență impresia că stau într-un loc în care încurc pe cineva.
Apoi, Pasul Tihuța mi s-a părut un loc pustiu și lăsat de izbeliște în acest weekend. Mă așteptam să găsesc o pârtie pentru sănii, dar multe pensiuni și resorturi erau închise ori goale. O fi și din cauza prețurilor la utilități care nu sunt ușor de plătit în această iarnă. Hotelul Castel Dracula este închis de ceva vreme, pentru o renovare masivă, și sper din tot sufletul că revenirea lui va fi una spectaculoasă.
Am înnoptat, totuși, la un popas cu prețuri decente și mâncare bună. A doua zi, am călătorit până la Vatra Dornei, în timp ce vântul șuiera în Pasul Tihuța și viscolea zăpada pe carosabil. Nu susțin corul de cârcotași veșnic nemulțumiți când vine iarna, ninge și se circulă greu. Adaptez viteza la condițiile de drum și mă duc mai departe. Totuși, nu am putut că nu observ că, exact de la limita cu județul vecin, carosabilul era curat și nu era nici zăpadă, nici mâzgă pe drum, iar marginile erau bine curățate.
Or fi gusturile mele personale, dar am observat în țara asta locuri în care turiștii stau la coadă, deși nu e nimic de văzut. Așa mi s-a părut castelul Bran, un mix între secvențe autentice din trecut, bâlci și niște efecte speciale de un gust îndoielnic.
De Vatra Dornei sunt atașată emoțional, dar e un oraș lăsat cam în paragină. Totuși, e plin de lume și zarvă toată iarna, chiar dacă nu are cine știe ce de oferit, ca priveliște. Oameni care se dau cu săniile, cu patinele, cu schiurile, se plimbă prin parc și umplu terasele înghesuite din jurul pârtiei. Nimic de fițe, dar plin de veselie și oameni care savurează iarna. Culmea, nici măcar zăpadă nu era la Vatra Dornei mai multă decât în Bistrița-Năsăud și, totuși, mulți bistrițeni erau acolo și nu la ei acasă.
Deci mă întreb cum se poate ca locuri care dispun de atâta frumusețe și potențial, în Bistrița-Năsăud, să fie doar zone de tranzit pentru turism? Și nici măcar… că după lăsarea serii, cei care au tranzitat Pasul Tihuța s-au cam împotmolit.
