Un loc în care magia se împletește într-un mod fascinant cu brutalitatea realității este Nordul pe care scriitoarea Ioana Nicolaie, originară din Sângeorz-Băi, îl descrie în câteva dintre romanele sale, publicate în ultimii ani și extrem de apreciate de către critici, dar mai ales de către cititorii care s-au regăsit în trăirile, emoțiile și frământările unor lumi din „Pelinul negru“, „Cartea Reghinei“ și „Tot înainte“. Arcadia sau Văralia sunt locuri  pe care le recunoaștem ca fiind Bistrița-Năsăud și care au devenit, prin cuvintele și memoriile oneste ale scriitoarei, un reper în literatura română contemporană. Ioana Nicolaie a trăit tocmai momentul în care rânduiala unei lumi arhaice, străbătută de un fior mistic dar și de cruzimea unor realități greu de îndurat, se risipește cu repeziciune. A fost martora unui moment pe care s-a simțit datoare să îl imortalizeze și să îi ofere un loc special în literatura română.

Ioana Nicolaie a fost prezentă, recent, la Bistrița, la deschiderea Librăriei Humanitas, unde a vorbit despre cărțile sale. Ea a acordat un interviu ziarului Observator BN în care puteți afla mai multe despre eforturile ei creative și lumea pe care o dezvăluie cititorilor.

În cărțile tale, folosești multe detalii autobiografice. Cât de dificil este să transferi experiențele personale în paginile unei cărți?

Este adevărat. Îmi folosesc biografia. Eu chiar, de la început, când am intrat în literatură, am subliniat importanța autenticității în scris. Pe atunci eram poetă și scriam cărți de versuri, dar și acele volume ale mele, cu excepția volumului de debut. Două dintre ele au folosit multe elemente autobiografice, mergând chiar în această direcție. Vomului „Nordul“ are, de exemplu, la început, un motto, în care sunt numiți toți frații mei. Numele tuturor apar acolo, pentru mama, tata și frații mei. Când am început să scriu proză știam foarte bine că, la un moment dat, mă voi apropia de acest fond al meu care ține nu doar de experiență și nu doar de memorie, ține de un mare noroc. Și anume, faptul că am putut să fiu martoră la o lume. Cei care sunt în interiorul unui fenomen care este în schimbare accelerată, nu își dau seama de acest mecanism care, de fapt, le răstoarnă lumea peste cap. În momentul în care ieși în afara acestui spațiu, vezi, de fapt, de la distanță, ce se întâmplă și îți dai seama cât de prețios e tot ce era acolo. Ești ca într-o sferă perfectă care avea toate mecanismele ei interioare intacte, dar, care , la un moment dat se fisurează, crapă.  Și eu am fost martora acestei lumi și am simțit foarte tare nevoia să o păstrez măcar în literatură. Lumea copilăriei mele care apare în „Cartea Reghinei“, care apare în  „Pelinul negru“, care  apare în  „Tot înainte“, ceea ce critica a numit „Trilogia Nordului“,  este o lume care pare decupată de undeva din afara timpului. Ea nu trăiește, prin osatura ei de adâncime,  în contemporaneitate . Oamenii care apar  în cărțile astea au viețuit la fel și acum 200 de ani  și acum 2000 de ani. După aceleași principii. Or, această lume, a fost pulverizată în ultimele decenii. Schimbarea a fost și este atât de mare încât ea trebuie  să rămână măcar în literatură. M-am simțit datoare față de  aceste experiențe pe care le-am trăit, față de acești oameni, față de atâta frumusețe. Tone , tone de frumusețe pe care  atunci când ești  lângă ele nu le vezi de parcă, așa, sunt risipite în cantități colosale pe toată planeta.  Dar când ieși numai puțin, puțin mai departe, îți dai seama de un lucru de mare preț.

Te-ai simțit vreodată copleșită de unele experiențe încât nu ai putut să le scrii, ai avut dificultăți în a rememora anumite lucruri?

Da, nu este ușor. Dincolo de preocuparea mea antropologică, nevoia de salvare a unei lumi, sigur este și dominanta biografică. În cărțile acestea eu am vrut să spun lucruri care nu au ajuns în literatură decât razant și în niciun caz semnificativ. Și acum mă gândesc la „Povestea Reghinei“. După ce am publicat cartea, am avut foarte, foarte multe mesaje foarte emoționante de la mulți cititori, cititoare care spuneau  „este povestea mea, eu am trăit povestea asta, deși n-am nicio legătură  nici cu felul ăsta tradițional de viețui, nici cu biografia personajului tău. Eu sunt avocată, trăiesc în Piatra Neamț, dar  eu știu perfect tot ce s-a petrecut cu Reghina“. La fel, am primit foarte multe mesaje la „Tot înainte“, ultimul meu roman în care este vorba de o fetiță, Arsenia, care crește în ultimul deceniu de comunism. Atunci m-am focusat, atunci m-a interesat să surprind fundalul pentru că acest personaj nu poate scăpa de istorie și fetița  asta are niște întrebări continue pe care și le pune. Ce o să mă fac eu când o să fiu mare? Și, încetul cu încetul, între 5 și 15 ani, ea se formează, atât ca experiență, cât și uman, cât și emoțional. Cu alte cuvinte, viața ei este trasată. Este o carte de formare. Se spune despre ea că este o carte despre comunism. E și despre asta, dar asta este partea din spate, așa cum unul dintre ele „O pasăre pe sârmă“, primul meu roman, este o a carte despre supraviețuire. Critica mereu are nevoie de câte un cuvânt definitoriu, ceva care să cuprindă totul. Nu, un roman este mult mai mult de atâta. Eu spun că „Tot înainte“ este o carte de formare. De formare a unui personaj care trăiește într-un timp greu, într-o lume care este împotriva ei și care trebuie să se descurce. Și acest personaj mai este, pe deasupra, și fetiță, și mai este, pe deasupra, și un alter-ego al meu. Ce mi s-a părut esențial în cartea aceasta și ce o diferențiază de cele două volume anterioare este valoarea ei de adevăr. Este o carte în care eu nu am vrut să ficționalizez. Mărturia mi se pare esențială. Tocmai pentru că nu vreau să  fie în niciun fel ideologizată. Nu e nimic mai rău decât ideologia, nu e nimic mai  rău pentru un scriitor decât momentul profund fals în care  îl pune pe un copil de 10 ani să spună „comunismul e rău“. Nu. Copilul de 10  ani care trăia în anii ’80, era foarte fericit  când era făcut pionier, era  foarte fericit când participa la toate activitățile specifice vârstei lui pentru că el nu era în exteriorul propriei povești, el nu își înțelegea condiția. Cititorul o poate înțelege, dar el nu . Așa că m-a interesat ca vocea copilului să fie veridică, să fie verosimilă. Și acesta este motivul pentru care am primit multe  mesaje de la cititori. Unii dintre ei mi-au zis  „vai, mi-am reamintit lucruri pe care credeam că le-am uitat cu totul, mi le-am scos de atâta vreme din minte,  încât acum am fost profund mișcat și emoționat“.  Asta e  o categorie. Și cealaltă  vine de la cei care nu au prins comunismul și care , văzând cum crește un copil într-un astfel de chin și într-o astfel de lume, mi-au scris  „înțeleg mult mai mult decât ceea ce am auzit în familie sau decât  ce  ni  s-a spus la școală“. De fapt, asta e calea. În felul ăsta îți dai seama, nuanțat, despre ce  a însemnat o lume totalitară.

Ai primit și mesaje negative?

Nu, în general, pentru că oamenii sunt destul de politicoși, civilizați. Nu mi s-a întâmplat. Nici cronici negative nu am avut, absolut deloc. Nu înseamnă că nu vor fi. Dar, probabil că spațiul pentru cultură este atât de subțiat în ultimii ani, încât oamenii nu își mai risipesc acel mărunt loc în care se scrie despre cărți înjurând autori care nu le plac.

În legătură cu acest spațiu al Nordului, care este localizat, în romanele tale, în Bistrița-Năsăud. Cum îl vezi acum, cum s-a schimbat potențialul său în literatură, de la Rebreanu încoace?

Pe mine m-a amuzat foarte tare că, imediat, la „Cartea Reghinei“, a trebuit să fiu clasificată, să fiu pusă într-o categorie și, normal, cine e prozatorul locului? Rebreanu. Și aproape peste tot mi s-au pus întrebări despre Rebreanu, despre relația mea cu Rebreanu. S-a și scris în cronici, s-au făcut referiri pentru că, firește, noi scriem despre aceeași lume care esențial nu este modificată. Substanțial ea arată aproape la fel. Numai că într-un secol de literatură înseamnă că s-a parcurs o experiență culturală fantastică. Or noi suntem autori care scriem la un secol distanță și firește că eu am filtrat toată literatura secolului XX; toți mari romancieri ai modernității mi-au furnizat niște materiale, toți marii poeți ai postmodernității mi-au dat materiale. Așa că, tehnic, stilistic, suntem din cu totul altă poveste.

Crezi că, în acest moment, acest loc și cultura lui mai au forța de furniza material pentru literatură?

Sunt scriitori foarte buni în orice loc și, întâmplător, în momentul ăsta, în Bistrița sunt câțiva scriitori de mare anvergură. În această ligă foarte, foarte selectă se află o mână de scriitori din Trasilvania și dominanți sunt acești scriitori din Bistrița-Năsăud. Cum s-au așezat astrele sau cum s-a întâmplat ca ei să fie, nu știu. Dan Coman este unul dintre cei mai buni poeți ai noștri contemporani și un prozator excelent, indiferent cum este el perceput aici. Marin Malaicu-Hondrari, totuși, i s-a ecranizat o carte. Câți autori contemporani se pot lăuda cu asta?

Este un romancier proeminent care se repliază, stă, nu vrea să iasă neapărat sub reflector, are un alt tip de abordare față de aparițiile publice, dar are stimă: Ioan Bradea. Este o prozatoare pe care eu o admir foarte tare. Are foarte multă finețe și fiecare carte a ei este minunată în felul ei special. Cărțile ei nu seamănă unele cu celelalte. A scris cel mai frumos poem despre Bistrița industrială. Câți cititori are aici, nu știu. Dar aceștia sunt scriitori cunoscuți.

Poate unii cred că scriitori ar trebui să stea retrași, într-un colț, să creeze și să își aștepte cititorii în liniște. Tu ești extrem de activă pe rețelele de socializare. Cum te ajută acest mecanism să își promovezi cărțile?

Scriitorul este un om care trebuie să aibă o slujbă și, în general, el muncește foarte mult pentru că trebuie să trăiască. Nu trăim într-o țară în care să avem destui bani din scris încât să nu ne punem probleme și atunci eu știu puțini autori care nu muncesc. Eu sunt, întâmplător, foarte activă pentru că eu am fost și jurnalistă și pe partea asta de comunicare, întotdeauna, am știut că lucrurile au sens și că sunt foarte importante. Dar ceea ce pot să spun, cu mâna pe inimă, este că tot ceea ce scriu eu, pe facebook, pe instagram sau oriunde unde apar eu, nu este dintr-un calcul, ci este spontan și pentru că așa simt. Îmi prețuiesc foarte mult cititorii și mă bucur foarte mult de prietenii mei din online. Chiar am o senzație că pot avea acces la oameni la care altfel nu aș avea acces sub nicio formă. Mi se pare nemaipomenit că pot să fiu prietenă cu oameni din generații diferite, din locuri diferite, din țări diferite, de pe cealaltă parte a pământului. Că pot să le admir fotografiile, că pot să văd ce fac eu frumos, că pot, pur și simplu, să le văd familiile. Îmi plac copiii, îmi plac pisicile, sunt încântată de foarte multe lucruri și  asta nu vine decât din ce îți selectezi tu, că toți trăim în bule. Eu nu suport în niciun fel excesele, nu suport vulgaritățile, așa că nu am prieteni care au un tip de abordare de felul acesta. Nu suport discriminarea. Dacă găsesc așa ceva, mă repliez. În jurul meu nu sunt astfel de oameni și nu sunt nici acolo, în virtual.

 

SPUNE-TI PAREREA