Cum murim încet înainte să murim de Coronavirus

Sfârșit de iarnă 2020. Urmăream cu detașare știrile că un virus misterios produce o boală gravă, uneori mortală, căreia medicii nu îi găsesc tratament. Totul părea atât de departe și de improbabil. Dar frica de transmiterea bolilor din sfera virozelor respiratorii era deja în unii dintre noi. Îmi amintesc, în acea perioadă, cum descoperire unui caz de gripă comună a produs panică la școala unde învață fiica mea. Tulburarea în rândul părinților, vânzoleala lor pe la laboratoare medicale să își testeze copiii pentru gripă m-a pus pe gânduri. În scurt timp, nimic  avea să mai fie la fel în viețile noastre. Lucrurile s-au precipitat rapid: primul caz de Coronavirus în România, primul caz de Coronavirus în Bistrița-Năsăud, spitale carantinate, criză de măști și dezinfectanți, lockdown, pustietate pe străzi, școli si afaceri închise, frică, rușine, izolare, filtre cu oameni înarmați pe străzi, pază cu arme la porțile spitalului, știri de groază din spitale, imnuri intonate sinistru de mașini cu girofar, eroi, mesaje patetice…
În aprilie 2020 sărbătoream 10 ani de căsătorie și îmi imaginasem o petrecere caldă, cu familia și prietenii. Am reușit doar să plecăm la țară, noi doi cu copiii, trecând peste trei filtre de control la ieșirea din oraș, cu polițiști și militari înarmați. În aceeași lună am celebrat, pe rând, zilele de naștere ale copiilor, dar și ziua mea, închiși în case. Am citit, ne-am gândit la noi înșine, am anulat evenimente, ne-am amăgit cu gândul că virusul a dat o pauză binemeritată planetei. Apoi am reînceput să ne căutăm prietenii, rudele, familia… Cu neîncredere, cu frică, la început. Unii dintre noi am încercat să ne reluăm viețile obișnuite, fiind, totuși precauți. Alții am continuat să trăim cu teamă. Pentru mulți măsurile restrictive au stârnit revoltă, suspiciuni, teorii ale conspirației.
Coronavirusul a devenit un soi de divinitate în care unii „cred”, alții nu.
Virusul mi-a luat un om drag după o jumătate de an în care am primit vești din spital, fie încurajatoare, fie deznădăjduitoare. Știu oameni tineri, perfect sănătoși, pe care boala i-a doborât și i-a lăsat cu sechele . Zilnic, newsfeed-ul pe facebook este plin de vești despre decesele părinților unor prieteni, colegi sau cunoscuți. Îmi este frică pentru oamenii din familia mea si și poate chiar pentru mine. Nu știi niciodată în ce stare te poate găsi această boală și ce poate stârni în organismul tău. Pare un joc de noroc ce ne ține în suspans de mai bine de un an.
Totuși, prețul pe care îl plătim pentru a ne proteja de acest virus mi se pare deja mult prea mare și restricțiile par să nu mai aibă nicio noimă și nicio justificare ce ține de sănătatea noastră.
La început, m-au înfuriat cei care comentau la știrile ce abordau tema deceselor și rapoartelor despre Coronavirus, înjurând medicii, Guvernul sau jurnaliștii. Apoi am început să le înțeleg reacțiile.
A existat suficient timp pentru a pune la punct sistemul medical și pentru a perfecționa schemele de tratament, fără a fi nevoie să sacrificăm în continuare educația, socializarea, afacerile, sportul și sănătatea mintală a oamenilor.
În tot acest timp al pandemiei, multe știri de pe buletinele de presă ale poliției sau jandarmeriei mi s-au părut de domeniul absurdului: oameni amendați pentru că au ieșit la o cafea la benzinărie, tineri prinși de jandarmi noaptea in timp ce admirau lacul Colibița de pe baraj, turiști supravegheați în timpul ieșirilor în aer liber, localuri „călărite” non-stop de controale pentru a măsura cu ruleta distanța dintre oameni.
Deși focarele de Coronavirus au apărut, îndeosebi, în fabrici, instituții și birouri în care lucrează împreună mulți oameni, cele mai bine supravegheate sectoare sunt cel cultural și cel al socializării și relaxării, unde oamenii ar putea schimba idei și ar fi „în pericol” să gândească.
Ideea de a ține oamenii în case de la ora 20.00 tocmai în weekend-uri și tocmai când se apropie primăvara și ziua crește, mi se pare cel puțin absurdă, dacă nu, chiar suspectă. După un an de nesiguranță, frică, planuri date peste cap și o depresie generalizată, mi se pare vital ca oamenii să petreacă mai mult timp în aer liber, să își întărească imunitatea și să își schimbe starea de spirit. Închiderea magazinele de la ora 18:00 este o măsură care creează și mai multă aglomerație, pe lângă presiunea și stresul de a te încadra într-un program tot mai restrictiv. Pare mai degrabă o măsură luată pentru a ține oamenii ocupați cu nevoile imediate, fără a mai avea alte gânduri sau idei.
În ultima vreme, multă lume a contestat protocoalele medicale și eu nu i-aș numi chiar dobitoci pe oamenii care își pun întrebări. Carantinarea strictă și prelungită a spitalelor, dificultatea cu care aparținătorii iau legătura cu rudele bolnave, izolarea și singurătatea înfiorătoare în care mor mulți pacienți, în această perioadă, ar trebui să ne pună serios in alertă. Înțeleg că nu mai putem reveni, deocamdată, la perioada în care oamenii se foiesc prin saloane, pentru vizite justificate sau nu, dar mi se pare vital să fie permis accesul în spitale pentru oamenii care au rude grav bolnave sau pe patul de moarte. Avem echipamente de protecție, avem norme de igienă care pot fi puse în practică, e timpul să acordăm dreptul la demnitate oamenilor aflați pe patul de suferință. Vocea încurajatoare a unui om apropiat, o strângere de mână, pot face, de multe ori, diferența dintre viață și moarte sau, pur și simplu, pot face diferența dintre o moarte demnă și una îngrozitoare. E o lipsă cruntă de umanitate să nu permiți cuiva să își vadă, să își îngrijească un părinte, un soț, un frate, un bunic pe patul de suferință. Sunt sigură că orice om ar face un efort de a se echipa corespunzător în spital, pentru a vizita o rudă bolnavă care are nevoie de suport. Ca să nu mai spun că, de cele mai multe ori, spitalele sunt mai mizerabile și conțin mai mulți microbi și bacterii decât ai putea aduce din afară. Oamenii imobilizați la pat au nevoie de îngrijiri speciale, au nevoie să fie spălați și întorși de pe o parte pe alta, au nevoie de alinare și este clar că personalul din spitale nu mai poate face față acestor misiuni, așa că măsurile de carantinare a spitalelor ar trebui regândite.
Înțeleg perfect că trebuie să ne protejăm în continuare de această boală, dar măsurile care ne sacrifică libertatea personală, demnitatea umană și sănătatea mintală trebuie să înceteze.