Calendaristic, astronomic și tradițional am intrat în prima lună de primăvară. Conform tradiție, acesta este „momentul propice când se pot realiza previziuni ale anului agricol care vine, cu deosebire asupra lunilor semnificative în calendarul muncilor câmpului sau ale realizării diferitelor cereale“.

„Funcția oraculară se extindea adesea și asupra oamenilor, care, prin alegerea uneia din cele șapte-douăsprezece zile ale Babelor, puteau să-și afle caracterul (al lor sau al ursitelor). Se supunea și ea interdicțiilor în muncă, pentru ca „frigul de primăvară să nu facă pagubă în câmpuri“.
Zilele Babelor sunt, de regulă, șapte. Douăsprezece zile reprezenta un echivalent al celor douăsprezece luni ale anului, fapt ce conferea funcției oraculare o mai mare greutate. Cifra 12 își confirmă valoarea magică prin cele două cupluri de șase zile (șase friguroase, șase călduroase), care marchează o ieșire gradată, rituală, din iarnă, și instituirea treptată a primăverii. Semnificativ este că perioada în discuție nu era obligatoriu declanșată de ziua de 1 martie, ci oscila în jurul ei: dacă zilele cădeau înainte de 1 martie, primăvara era bună; dacă pica în ziua ei, oamenii întârziau cu aratul etc“, scrie Muzeul Național al Țăranului Român.

1 Martie este și momentul purtării mărțișorului, o amuletă menită să protejeze persoanele sensibile, reprezentând lupta vieții asupra morții, a sănătății împotriva bolii.

„Faptul că vorbim de un început de an, acum, agricol, în vechime, chiar calendaristic, și că ne confruntăm cu o perioadă încărcată de sacralitate negativă, în care se dezlănțuie energii nefaste (de care, în mare parte, e răspunzător soarele periculos al primăverii – să nu uităm că de la Dragobete fetele începeau să se spele pe față cu apă provenită din zăpadă topită, pentru a-și feri obrazul de razele dăunătoare ale soarelui de primăvară) ne face să înțelegem și obiceiul purtatului mărțișorului – care avea în vedere persoanele sensibile (copiii, tinerele fete) – pentru a contracara funcția distructivă a soarelui alb (materializat de bănuțul de argint), orbitor și rece (să nu uităm că mărțișorul se punea în dimineața zilei de 1 martie, până a nu răsări soarele).
Amuleta era constituită de cele două fire împletite, înnodate, alb și roșu (sau alb și negru), ce semnificau lupta vieții asupra morții, a sănătății împotriva bolii. Faptul că mărțișorul era aruncat sau purtat până la venirea berzelor, care trebuia să ia „negrețele“ (oxidarea produsă de soare) și să aducă „albeața“ sănătoasă a obrazului vine să confirme această valență. În lipsa aruncării, schimbul se putea realiza prin agățarea mărțișorului într-un pom înflorit sau pe un trandafir, pentru a acționa principiile magiei simpatetice.
Interesante sunt și explicațiile prezenței personajului Dochia, care, în tradițiile populare, dezvoltă motive variate, conturând o personalitate complexă. De cele mai multe ori reprezentantă a Anului Vechi, care este învinsă și, mai apoi, înlocuită, în urma unei competiții dificile, echivalentă unui sever ritual de inițiere, de mult mai tânăra, plină de vitalitate, noră sau fată vitregă, (Baba) Dochia poate fi considerată o divinitate supremă arhaică, stăpânitoare a elementelor naturii (nu e întâmplătoare prezența, în aceleași mituri, a personajelor ce întrupează cele douăsprezece luni ale anului sau a lui Dumnezeu, aflate oarecum într-o competiție inegală cu bătrâna ursuză), lucru subliniat de numeroase credințe, care instituie interdicții severe în ziua ei, spre a evita tulburările meteorologice.
De partea cealaltă, numeroase credințe o prezintă ca o victimă, adeseori inocentă, o bătrână (creștină) cuviincioasă, un adevărat spirit protector, pastoral sau agricol, a cărui pierdere este resimțită cu durere de către oameni. În sprijinul afirmației de mai sus, și anume că Dochia este o entitate demonică, pot fi aduse ca exemplu tradițiile în care ea este asimilată Mumei-Pădurii, speriată și veșnic înghețată, care hălăduiește nevăzută prin munți“, mai notează sursa citată.
Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000)

1 COMENTARIU

  1. Originile mărţişorului nu sunt cunoscute cu exactitate, dar se consideră că ar fi apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna Martie. După cum se stie, MARTE era considerat nu doar zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Această dublă ipostază a zeului Marte este simbolizată în culorile mărţişorului, albul însemnând pace, iar roşul – război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea.
    Mărţişorul este răspândit în toate zonele ţării, fiind pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu. După unele surse, în Moldova, Muntenia, Dobrogea şi unele părţi ale Bucovinei exista obiceiul ca la 1 martie, părinţii să lege copiilor lor o monedă de argint sau de aur la gât sau la mână. Moneda, legată cu un şnur roşu, un găitan din două fire răsucite din mătase roşie sau albă sau mai multe fire de argint şi aur se numeşte mărţişor, mărţiguş sau marţ. Mărţişorul era pus la mâinile sau la gâtul copiilor pentru a le purta noroc în cursul anului, pentru a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii. În unele zone, copiii purtau mărţişorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de ramura unui pom tânăr. Dacă în acel an pomului îi mergea bine însemna că şi copilului îi va merge bine în viaţă. În alte cazuri, mărţişorul era pus pe ramurile de porumbar sau păducel în momentul înfloririi lor, copilul urmând să fie alb şi curat ca florile acestor arbuşti.
    Asadar, mărţişorul este o tradiţie în România, Republica Moldova şi teritoriile învecinate locuite de români sau aromâni. Da asemenea, obiceiuri similare sunt întâlnite în Bulgaria, Albania, Macedonia. Din 2017, tradiţia este inclusă în lista patrimoniului imaterial al UNESCO, dosarul pentru acest demers a fost depus de România alături de alte trei ţări – Bulgaria, Macedonia şi Republica Moldova – în care această frumoasă tradiţie a primăverii există, cu unele diferenţe de formă, dar în acelaşi spirit al sărbătoririi renaşterii naturii.

SPUNE-TI PAREREA