Mi-am cumpărat cartea Svetlanei Aleksievici, „Rugăciune pentru Cernobîl“, de la Cărturești, într-o după-amiază, după ce mi-am vânturat privirea peste cărțile așezate la vedere, pe o masă. Nu era una dintre zilele în care avea chef să mă pierd printre rafturi, așa că am zis că o să aleg o carte care o să-mi cadă sub ochi în primele minute. Am ales tema despre Cernobîl și pentru că m-am născut în 1986, exact la două zile după catastrofa din 26 aprilie, în perioada sărbătorilor de Paște, o sărbătoare pe care oamenii din preajma reactorului au trăit-o cu amar, cărându-și oăule vopsite și cozonacii în bagaje, în timp ce erau evacuați. Mi s-a părut mereu important să cunosc date despre evenimentele de atunci, dar nu citisem, până acum, nicio carte de literatură pe acest subiect.

„Rugăciune pentru Cernobîl“ este o colecție de mărturii, tulburător de umane, așternute de către autoare – jurnalistă de investigații, după ce a intervievat zeci de supraviețuitori – foști muncitori la centrală, oameni de știință, medici, soldați, pompieri, strămutați, văduve, orfani…

M-am întrebat de ce se numește „rugăciune“? Poate pentru că memoriile rostite de oameni curg poetic, la fel ca niște psalmi ai ororilor și ai suferinței, poate pentru că mărturisirea durerii și sentimentelor este rugăciunea care îi alină pe cei dezrădăcinați, cu trupurile descompuse și deformate, cu sufletele îngreunate de drame greu de descris.

Fără a prezenta statistici și fără a aborda un stil de detectiv, autoarea reușește să înfățișeze dramele umane (oameni care povestesc ce li s-a întâmplat, cum li s-a schimbat viața, cum s-au transformat natura și viețuitoarele, cum și-au pierdut soții, copiii, cum s-a născut o generație de copii bolnavi și suferinzi), dar și să dezvăluie haosul, dezinformarea, cinismul unui sistem care a trimis la moarte sute de mii de oameni, majoritatea foarte tineri.

După catastrofă, rămâne frapantă priveliștea zonei, care părea absolut normală, cu cer senin, iarbă verde și roade bogate. Într-un fel, situația este similară cu pandemia de astăzi, când pericolul este unul nevăzut și, la fel ca atunci, mulți oameni îl ignoră sau nu cred în el. La fel ca un virus, radiațiile nu se văd și este greu să le explici unor oameni ce se întâmplă și de ce lumea s-a întors pe dos de la o zi la alta.

„Nu se găseau cuvinte pentru noile sentimente și nu se găseau sentimente pentru noile cuvinte […] Soarele strălucește. Nu e nici fum, nu e nici gaz. Nu trage nimeni. Păi ăsta e război? Și noi trebuie să fim refugiați. O lume cunoscută… necunoscută…“

De asemenea, la fel ca în pandemia de azi, în societate apare stigmatizarea și „oamenii de la Cernobîl“, sacrificați și numiți „eroi“, sunt, în realitate, respinși și marginalizați de ceilalți.

Svetlana Alexandrovna Alexievici este jurnalistă, ornitologă și scriitoare belarusă, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015.

Accidentul nuclear de la Cernobîl este considerat cel mai grav accident din istoria energie nucleare. Explozia centralei a avut loc noaptea, pe data de 26 aprilie 1986 la ora 01:23 noaptea, fiind urmată de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare. Centrala electrică se afla în apropiere de orașul Pripiat‎‎, Ucraina. Un nor de precipitații radioactive s-a îndreptat spre părțile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei și părțile estice ale Americii de Nord. Suprafețe mari din Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Circa 60% din precipitațiile radioactive cad în Belarus, conform datelor post-sovietice oficiale.

În jur de 800.000 de soldaţi, majoritatea tineri,au fost trimișide Uniunea Sovietică să lucreze ca lichidatori la faţa locului, suferind consecințe dramatice: moarte în urma afecțiunilor oncologicesau dizabilități. Sute de sate au fost îngropate cu totul în pământ sau evacuate, din cauza radițiilor. Milioane de oameni, dintre care sute de mii de copii trăiesc și azi pe un teritoriu contaminat, cu mortalitate impresionantă, speranță de viață scăzută și sub amenințarea afecțiunilor oncologice.

Fraze care mi-au rămas în minte:

Numai în rău omul e rafinat. Dar ce simplu și accesibil este în cuvintele deloc sofisticate ale iubirii. La filosofi cuvântul chiar e aproximativ în legătură cu acea idee pe care ei au simțit-o. Cuvântul corespunde în mod absolut celor ce se află în suflet, numai în rugăciune, în gândul rugăciunii.

„[…] amintirile sunt un lucru fragil, efemer, nu sunt niște cunoștințe precise, ci o bănuială a unui om despre sine. Încă nu sunt cunoștințe, sunt numai sentimente.”

SPUNE-TI PAREREA