Luana soarbe din ceai, ghemuită în fotoliu, lângă foc, în timp ce îmi arată, amuzată, câteva albume cu poze din copilărie. E o puștoaică brunetă, cu privirea pătrunzătoare, energică și lipsită de inhibiții. Când îi vezi cele câteva poze cu prietenii, îți dai seama că întotdeauna a fost genul care iese în evidență din mulțime. Chiar în sufrageria în care suntem, era, pe vremuri, locul în care întindea cortina și tăia bilete spectatorilor -musafiri, punând la cale mici reprezentații artistice, dar cu maximă exigență.
„Îmi amintesc că aveam invitați… tot timpul erau oameni la noi acasă. Și asta era regula mea. Să nu mă facă să mă simt ca o mică maimuță. Pentru că tata, câteodată spunea: «Luana, hai cântă-ne ceva la pian». Și nu-mi plăcea. Nu era într-un spațiu artistic. Era un dineu. Și nu mi se părea profesionist. Mi se părea că mă umilesc, ca și artist. Trebuia neapărat să fie o scenă, să fie un public, trebuia să fie făcut, așa, după regulile actorului. Făceam doar repetiții în fața părinților. Și în fața musafirilor, doar dacă organizam eu, cu adevărat, tăiam bilete, puneam cortină, doar atunci, când era un eveniment organizat de mine, după regulile mele“, își amintește Luana.
„Dacă nu împărtășești cu oamenii ceea ce ți-a dat Dumnezeu sau ce ai primit, e cel mai mare păcat pe care poți să îl faci“
Copilăria, pasiunile ei, școlile pe care le-au urmat, toate au pregătit-o conștient sau nu, pentru cariera ei de model și actriță.
„De când eram mică, îl vedeam pe tata spunând poezii la masă sau cântând și îmi dădea curajul acesta de a fi performer, de a bucura oamenii cu ceea ce am. De aceea, în prima fază, am început la școala de muzică, am făcut opt ani de pian și flaut și am crescut pe scenă, practic. Din clasa a II-a am început dansul sportiv și nu aveam inhibiții sau rușine în fața publicului. Nu aveam timp să mă gândesc. Copilăria a fost strict pe scenă, în marea majoritate a timpului. Erau concursuri sau spectacole în fiecare weekend. Tot timpul am simțit nevoia aceasta, de a arăta oamenilor ce pot sau ce știu. Pentru că, la un moment dat, cineva mi-a zis: dacă nu împărtășești cu oamenii ceea ce ți-a dat Dumnezeu sau ce ai primit, e cel mai mare păcat pe care poți să îl faci“, povestește Luana.
A urmat școala de muzică, dar, în același timp, a făcut și dans sportiv, dar și modeling. La finalul fiecărui an, ea era cea care ridica mâna de fiecare dată când cineva trebuia să pregătească un moment artistic. Învăța o coregrafie, își crea un costum și prezenta totul în fața întregii școli.
„Acum când mă gândesc, mi se pare atât de ridicol. Toată școala se aduna într-un cerc și se uita la mine, cum repetam o coregrafie pe care am văzut-o pe youtube, într-un costum cu sclipici. Și nici acum n-aș putea să fac asta. Mi se pare atât de curajos. Învățam singură și începeam să dansez în fața tuturor“, își amintește ea.
Copilăria ei a însemnat, în cea mai mare parte, sala de dans sportiv ori sala în care cânta la pian. Își imagina că o să fie o mare dansatoare sportivă, dar viața ei a luat-o pe alt făgaș în momentul în care mama sa a găsit o școală de artă dramatică în Cluj-Napoca și i-a propus să urmeze acolo liceul.
„În primă fază, îmi imaginam că o să fiu dansatoare sportivă și o să fiu mare, mă pregăteam pentru Campionatul României. Dar i-am dat o șansă. Am învățat ce aveam de pregătit, pentru audiție, în drum spre Cluj, așa din scârbă. Am inventat pe loc o poveste. După ce am ieșit din audiție, mi-am dat seama că mi-a plăcut așa de mult să vorbesc cu ei. Pentru că au fost primii oameni care m-au întrebat «cine ești tu? Spune cine ești tu, ce îți place ție să faci?» Și după ce le-am spus cine sunt, mi-au spus «asta înseamnă că poți să fi actor». Am zis, poftim? «Actorii spun povești, ne-ai spus o poveste, despre asta este vorba». Și mi-a plăcut așa de mult ideea asta. Aș putea să spun povești? Aș putea să am un viitor din a spune povești? “, relatează Luana despre admiterea sa la liceu.
De la Liceul de Artă Dramatică din Cluj, la adolescenta rebelă mutată în Capitală
În timp ce a studiat la Liceul de Artă Dramatică din Cluj-Napoca, a urmat o școală de vară la București (TV & Film Academy by Ruxandra Ion ).
Ruxandra Ion este producătoarea mai multor seriale românești, cum ar fi „Inimă de țigan“, „Regina“, „Lala Band“ etc. La finalul taberei, a primit un contract prin care putea să studieze, timp de un an, la acea academie, așa că a luat decizia de a se muta cu totul în Capitală.
„La finalul clasei a X-a i-am spus mamei: cred că aș vrea un pic mai mult, cred că vreau să merg la București, cred că pot. Nu cunoșteam pe nimeni, aveam 16 ani. Mi-am făcut bagajele și îmi amintesc perfect cum în al doilea semestru am plecat la București și am fost copilul nou la Liceul de Artă Dramatică Dinu Lipatti“, relatează Luana.
Aici s-a adaptat cu ușurință, dar, a simțit totuși, nevoia să își adapteze stilul, ca mecanism de „supraviețuire“.
„Am trecut și prin perioada de adolescent rebel, în care voiam să îmi pun mai mulți cercei, mi-am făcut părul verde roz, mov. În perioada aceea am filmat un scurt metraj SF cu niște prieteni, iar pentru personajul meu am decis să mă rad pe jumătate de cap. Mă îmbrăcam doar în negru, arătam de parcă veneam tot timpul de la un concert Metallica. Pentru că m-am mutat într-un mediu nou și nu știam cum să mă apăr, să nu fiu judecată în niciun fel, am ales un aspect și un comportament foarte negru, foarte întunecat, foarte introvertit. N-a fost un șoc neapărat, dar când ești adolescent și schimbi două medii, prima data pleci de acasă, apoi mergi în Capitală, singur, ai nevoie de niște mecanisme de apărare“, explică tânăra actriță.
Încă din primul ei an de liceu, a reușit să își câștige primii bani în calitate de artist, lucrând ca actor colaborator la Teatrul Național din Cluj, în spectacolul „Când un mim iubește luna“. Apoi a participat diferite festivaluri cu trupa de teatru Studio 24, a învățat să jongleze cu foc în festivaluri medievale, a colaborat cu UNATC pentru un spectacol de licență, a colaborat cu facutatea din Cluj pentru un spectacol de tragedie antică, a jucat în scurt metraje și s-a implicat în proiecte foto. Tot în liceu a câștigat un premiu prestigios, primind titlul de cel mai bun actor al generației sale, printr-o selecție care se făcea în toate liceele din România. Premiul respectiv i-ar fi deschis calea spre orice facultate de profil din România, dar Luana avea alte planuri. După terminarea liceului, s-a pregătit timp de un an pentru a fi admisă la o universitate din Statele Unite ale Americii. A plecat în Belgia, la Bruxelles, unde a avut oportunitatea să vorbească engleză, pentru a învăța mai bine această limbră. Apoi, după ce și-a dat toate testele, a fost admisă la New York Film Academy, dar și la American Academy of Dramatic Arts din New York. A ales New York.
Conservatorul din New York, doi ani de muncă non-stop, într-o „cutie neagră“
Învățământul din Statele Unite, comprimat în doi ani, s-a desfășurat cu totul altfel decât în România.
„Conservator înseamnă fără pauză, înseamnă doi ani cu weekend-uri, de dimineața de la 9.00 până seara la 9.00. Nu există sărbători. Singurele pauze sunt de Crăciun și de Ziua Recunoștinței și vacanța de vară, care durează o lună și jumătate. Am trăit într-o cutie neagră, într-o sală de teatru, timp de doi ani, și într-un beci. Când ești student la actorie, în state, practic tu semnezi cu tine însuți o responsabilitate că e doar vorba despre studiu. Nu există pauză. Și așa a fost și pentru mine. Am și lucrat, am avut și job în școală, la departamentul de costume. Era nevoie să îmi fac banii mei. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, dar și cea mai grea. În primul rând, pentru că mi-a luat câteva luni să fiu confortabilă cu limba. După aceea am avut un șoc cultural, pentru că am fost aruncată în cel mai american mediu posibil. În prima fază, am primit etichete că sunt mult prea onestă. Că sunt dură cu oamenii din jurul meu, că spun adevărul prea pe față, că nu am filtru. Am venit la școala de actorie să învăț să fiu total onestă.
Am învățat cum România nu m-ar fi putut învăța niciodată. Să merg la școală și să lucrez în același timp, să ajung acasă și să merg la sport și apoi să îmi scriu tot ce am de scris pentru a doua zi, era un ritual dumnezeiesc. Responsabilitatea pe care ți-o dă țara respectivă și nevoia de a munci, neobosit, e cel mai mare dar pe care mi l-a putut da vreodată. Acolo am învățat că atâta timp cât muncești, non stop, enorm, cineva o să observe. Acolo chiar există ideea de «american dream» și e adevărat, chiar se poate întâmpla.
Dar acolo chiar nu contează boemia. Toată lumea știe că există în jur de 4 milioane de actori doar în New York. Eu nu mi-am permis să petrec sau să simt că pierd timpul o secundă. Pentru că asta e regula de bază, ca și student internațional în Statele Unite, tu ai un timp limitat, și din momentul în care pui piciorul acolo, tu știi că ai un timp anume în care să atingi un scop. Toți studenții internaționali gândesc la fel. Noi am căzut de acord că un student internațional aleargă o cursă, împreună cu toată lumea, cu un singur picior, în timp ce toți ceilalți au două picioare, iar el trebuie să ajungă primul. Așa m-am văzut și eu“, este, pe scurt, povestea Luanei despre experiența ei ca student în Statele Unite.
Pandemia i-a stricat planurile și a fost nevoită să se întoarcă în țară, deși obiectivul ei era să semneze cu o agenție de acolo, cel puțin pentru un an. Deocamdată, este implicată în mai multe proiecte foto și urmează să plece în Regatul Unit, pentru un proiect cu Teatrul Național al Tinerilor din UK, coordonat de Judy Dench. Pe viitor, plănuiește să se întoarcă la New York, unde are încă proiecte începute. Visul ei, pe termen lung, este să înființeze o asociație caritabilă în care artiștii să își folosească vocea și influența pentru a ajuta oamenii.
Dacă ar fi să joace într-o producție românească, ar alege să lucreze cu Cristi Puiu. Se simte mai confortabil pe scenă decât în fața camerelor de filmat. În mod paradoxal, nu se simte destul de bună pentru pretențiile românilor, dar s-a simțit destul de bună pentru pretențiile americanilor. Dacă ar fi să aleagă un personaj, i-ar plăcea să o interpreteze pe Gia Carangi, femeia din New York care schimbat total industria entertainment-ului și lumea modei din perioada anilor ’90.
