Toți știm timpurile astea, de bine, de rău… Ne place. Și ne plângem de frig ori de ploaie, sau de mirosul de frunze râncede dinainte de prima ninsoare. E toamnă și nu e mai frumos ca altădată, parcă e singurul anotimp care se complace și nu oferă noutăți.
Pe dealul de pe Tărpiului vine un miros tăios de borhot la fiecare sfârșit de octombrie. Stăteam și scormoneam în pământ să îndes o lumânare, când m-a lovit dulceața lui. Și, culmea, avea un iz care te introducea în casa de la țară unde cozonacul se odihnea pe tindă.
Tradiționalul s-a pierdut, au rămas culorile, de care se face abuz în fiecare descriere a toamnei. Nu e un anotimp miraculos, dar are farmecul de a crea mereu peisaje bacoviene cu un strop din fantasticul lui Eliade. Și de acolo începe jocul vântului contra fiecărei mori, fiecărui obraz rumen care muncește câmpul și întoarce brazda care emană particule de fosfor.
Obrazul ăla își face mâinile pâlnie și-i dă gurii apă de la fântână, e mai roșu după fiecare coajă de pâine care scrâjnește între molari. Tot el stoarce strugurii, duce fructele la cazan unde mirosul de borhot este mult mai plăcut, obrazului rumen îi place frunza pătată, peticită, căzută.
Acum e gata. Nu mai am niciun obraz la care să merg când stau crengile aiurite în jos, către pământ, de atâtea mere. A ruginit balamaua de la poartă, cumpărată de ceva timp din Vatra Dornei. În casă e mai cald, chiar dacă nu mai respiră nimeni înăuntru, iar animalele nu au plecat din gospodărie. Stau și pasc pe toată pășunea, găinile sunt din ce în ce mai multe. Văd doar cum iepurii albi și grași ai bunicului au fost furați, alea-s urme de rangă, acolo, sub ușița de la coteț. În axul lumii al camerei mai pălește umbra unui busuioc sfințit, îmbrobodit cu două ștergare albe, murdare de funingine și praf.
Aici rămân toamna asta. Aici rămân acasă.
