Ultramaratonistul Tibi Ușeriu nu a avut o viață ușoară. I se cunosc antecedentele, zilele petrecute în închisori străine, i se știu faptele, dar mai presus de asta, lumea cunoaște cum, dintr-o persoană periculoasă, a devenit un om bun, reabilitat, care nu și-a dorit să trăiască într-un chin – pentru el și pentru alții. Textul următor este despre bătălia sa interioară, despre ceea ce putea sau nu să facă. Se împlinesc 10 ani de când Tibi e liber și aleargă pentru a arăta că dacă simți că nu mai poți, mai poți un pic.
„E ora 7 dimineața, zi cenușie, umedă și rece de toamnă. Ies să alerg pe traseul meu banal de 10k. De-a lungul drumului recapitulez ultimii mei 10 ani de om liber. Ce am făcut bine, ce am greșit, cui am de mulțumit? În cap mi se amestecă figuri de oameni. Unii dintre ei habar nu au cât de mult au contribuit la reabilitarea mea ca om nou.
Alerg pe Via Transilvanica, ce vis nebunesc de frumos. Alerg 10 kilometri și încerc să-i măsor în 10 ani de libertate. Îmi trec prin minte cuvinte ca regăsire, renaștere, schimbare… Nu uit aterizarea mea pe Otopeni după 10 ani de temniță. Ce coșmar! Nu uit nici aterizarea mea la Cluj după 6633 Arctic Ultra. Ce vis frumos! Sute de oameni aclamând și aplaudând în vreme ce eu sunt copleșit de emoție, până la lacrimi.
Oare care din cele două sosiri pe aeroport e mai importantă pentru mine? Nu știu, în ruptul capului. Pot spune doar că viața e o imensă surpriză. Așa, cam ca o cutie de ciocolată în care nu știi peste ce dai. Alerg mai departe cuprins de o stranie fericire. Negura se lasă încet peste pădure. În urma mea rămân culorile stinse ale toamnei și mai ales, rămâne această inexplicabilă bucurie”, scrie Tibi Ușeriu pe Facebook.
