Ajuns în ceasul al doisprezecelea, știu, nu doar cred, că sunt carne de tun. Fiind corpolent, o mare bucată de carne de tun, iar trăgătorii sunt cei care trebuiau să ne apere. Intru în clasa a XII-a cu o reținere și o teamă de… necunoscut. Nu, nu e ca atunci când intri într-o clasă nouă, schimbi cadrul, schimbi o casă etc. E teama aia de neputință și dispreț pe care ori îl porți, ori ți se poartă.

Pentru mine sună clopoțelul luni, așa cum a făcut cineva mișto. Da, sună clopoțelul, dar sper că e dezinfectat și poartă mască, cel puțin cu două filtre! Sună un clopoțel surd, un piuit tăiat în franjuri  și manifeste pe care scrie „program de robotizare”.

Am rămas profund impresionat de bocetele de lebădă ale ministrului educației, Monica Anisie, doamnă pe care o stimez pentru funcția înaltă de care se sprijină. Nimeni nu îi dă soluții, da… nimeni! Toți o judecă și o fac cu ou și cu oțet. Păi asta-i atitudine de ministru, doamna Anisie? Mie ce exemplu îmi dați? Dacă ajung să dau Bacul la română și nu învăț nimic și înainte cu două săptămâni mă iau de cap că sigur pic examenul, să urlu că nimeni nu îmi dă o soluție? Eu, un elev, trebuie să am căpățână de ministru? Sunteți diriginta unei clase de a V-a, acum am aflat. Super! Pe ei să nu-i învățați să se autoflageleze când dau de greu.

E drept, la ce specimene au mocerluit scaunele ministeriale cred că și un biet elev, ca mine ori ca altul care citește aceste rânduri, ar fi condus palierul mult mai competent. Dar nu vrem competență, vrem o mai ușoară manipulare.

Regulile sunt reguli, n-ai ce comenta. Oricât sunt de critic, voi respecta, nu cu strictețe, măsurile impuse de Guvern. Ceea ce aștept eu este ca în lunile următoare, până în decembrie, să fie receptate acele tablete promise. Un număr fantastic: 250.000. Din ele se pot achiziționa mai puțin de o a cincea parte. 30.000-40.000. Cu astea se va revoluționa sistemul educațional. Și… măștile astea, tot elevul  sau profesorul le aduce de acasă? Foaarte bine. Carte foarte bine jucată aici, oricare ai gândit-o.

Sunt copii flămânzi. Nu mai spun că mor de foame. Spun că sunt FLĂMÂNZI. Ei nu cumpără o pâine, cumpără o mască. Și ce siguranță vor avea când pe aceeași mască o spală și o refolosesc… foioioi, fuge covidu’ mâncând pufarine.

Umanitate? Am câteva cuvinte pentru ceea ce va fi acum între elevi: individualizare, divizare, regres. Nu se mai ajută nimeni cu nimeni. Nici pixul nu-l mai pot cere, că iau cine știe ce. Am fost în contact direct cu două persoane care au avut Coronavirus, încă nu am pățit nimic, mulțumesc lui Dumnezeu. Greșeala noastră a fost că nu am purtat mască, de-aia îmi era și frică. Acum… de-aia ne doare, și de-un pix împrumutat sau o foaie pentru test?

Mă gândesc cu simpatie și oroare la colegii mai încă purtători de ochelari. Dintr-o încăpățânare nu-i mai port. Am o mare problemă cu ochelarii în perioada aceasta dim viață, chit că sunt necesari. Ei ce fac? Își pun ștergătoare, ca la mașină, să nu le fie aburiți mereu? Își învinețesc nasul pentru că strâng prea tare sârma aia din mască, să nu cumva să scape un firișor de aer sub sticlă? Sau… să ne gândim la cei cu probleme medicale care nu pot purta mască pentru că se sufocă. La profesorii în vârstă, fără o voce puternică, sau la cei blânzi care nu pot să ne transmită mesajul de bariera anti-covid?

Nu îmi place să mă plâng, dar mă încurcau lucrurile de mai sus și am ales să le public. Nu de alta, dar sună clopoțelul, știu că merg la dezinfectat.

SPUNE-TI PAREREA