Mihaela Ivan este consilier în cabinetul președintelui Consiliului Județean Emil Radu Moldovan și, recent, a fost numită purtător de cuvânt al Alianței pentru Bistrița-Năsăud, formulă electorală adoptată de partidele PSD, ALDE și Pro România la nivel de județ.
Pentru unii, este un comunicator abil, un bun cunoscător al „bunelor maniere“ în politică, pentru alții, tipa enervantă de la PSD, care tot critică Guvernul prin postări. Are 31 de ani și, pe lângă faptul că este un tânăr în PSD, în timp ce trend-ul „tineresc“ se îndreaptă, mai degrabă, către partide mai noi, mai este și femeie. Este expertă în comunicare online și are o contribuție importantă la faptul că organizația PSD din Bistrița-Năsăud, instituții adminsitrative și mai mulți primari au început să aibă, în ultimii ani, o vizibilitate mai bună în social media.

Ce greșeli face, ce reguli respectă, de ce îi este teamă și ce comentarii o enervează cel mai mult, aflați din interviul următor.

Ești un om tânăr în organizația PSD. Care sunt cele mai frecvente clișee cu care te întâlnești, legate de acest aspect?

Indiferent de partid, atunci când ești tânăr cred că trebuie să ai mai multă grijă și să depui cât mai mult efort ca să dovedești prin ceea ce faci, altor tineri, că trebuie să intre pe scena politică. Munca se face tot timpul, dar atunci când ești tânăr ai și mai multă energie, disponibilitate și poți să vii cu idei pentru tineri. Schimbarea nu se așteaptă, ci se face!
Vrei să schimbi ceva, implică-te și fii schimbarea.
Cât despre clișee… cred că, la fel ca în orice domeniu, trebuie să câștigi încredere, iar acest lucru se realizează tot prin muncă și autenticitate.
Și, indiferent din ce partid faci parte, cred că sunt niște valori pe care trebuie să le respecți. Ideologia diferă, valorile trebuie să fie aceleași, indiferent de partidul din care faci parte. Trebuie să fii cinstit, corect, loial, și asta nu trebuie să se schimbe.
De fapt, clișeele cred că vin de la faptul că ești femeie. Tineri sunt peste tot și e nevoie de ei. Dar atunci când ești femeie ești privită cu și mai multă atenție. Eu observ asta și în comunicarea online unde mulți încearcă să îmi pună o anumită etichetă. Din nefericire, avem modele nepotrivite, în România, de femei ajunse în mediul politic, care nu ne fac bine. Mă refer și la Udrea și de ce nu, doamna Dăncilă , care a fost candidatul nostru. Dar tot ceea ce a făcut nu a promovat-o ca pe un model pozitiv de femeie de pe scena politică. N-aș putea să fiu ipocrită și să nu spun adevărul.
Care sunt regulile pe care le respecți, ca femeie, în profesia ta?
Muncesc cât pot de mult și sunt foarte atentă la viața mea personală. Pentru că ea poate să se răsfrângă asupra activității din mediul profesional. Cu toate că uneori nu-mi iese, sunt atentă și încerc să evit greșelile. De curând am făcut o greșeală, făcând o recenzie pentru o carte. Nu e o scuză că am fost obosită. Am făcut o greșeală, mi-o asum și cu atât mai mult cu cât vorbești despre o carte, trebuie să eviți să faci greșeli.
Însă, cea mai importantă regulă este să fac mereu tot ce ține de mine. „Ce este greu rezolvăm acum, ce este imposibil o să ne ia ceva timp, dar facem.”- este o glumă internă, cu colega mea.

Ai pomenit de cărți. Se sugerează frecvent, poate și puțin disprețuitor, că sunt anumite lecturi „potrivite“ pentru femei, cum ar fi Coelho, Irina Binder, Sandra Brown…

Apropo de Binder, am un prieten foarte bun despre care n-ai fi zis că ar citi vreodată Binder și mi-a recomandat cartea „Insomnii“. Nu am vrut să o citesc. Dar, până la urmă mi-am luat cartea și este o carte-surpriză pentru că am deschis-o exact la un text care era despre „tata“. Și pagina aceea m-a făcut să citesc o parte din carte. Nu am citit-o pe toată, nu e neapărat stilul meu, e un pic cam siropoasă. Însă nu cred că e vorba de ce tip de cărți citim. Până la urmă, ne găsim și stilul.
Colega mea citește niște cărți, un fel de soap-operas, dar găsește în ele niște lucruri care, pe urmă, vine și mi le povestește. Și dezbatem cărți care poate că nu ar fi neapărat „cool“ de citit, dar e frumos că îți dezvoltă creativitatea și acolo în mintea ta rămân niște semințe care se dezvoltă și te îmbogățesc. O altă carte este „Frica“, de Bob Woodward, care vorbește despre Trump. Este o carte pe care am citit-o… am găsit-o într-o benzinărie în Sinaia și așa s-a întâmplat că am rămas în seara aia acolo și am citit cartea aceasta care m-a făcut să înțeleg că în mediul politic este o scenă a conflictului unde îți este exersată inclusiv teama.
Tot timpul trebuie să fii foarte atent pentru că cineva s-ar putea să îți facă rău. Pe lângă faptul că tu vrei să faci bine altora și să vii cu proiecte, să vii idei, să îți bați capul să vezi ce ai mai putea să faci să îmbunătățești lucrurile în societate, trebuie să fii și atent că întotdeauna cineva o să vină și o să te calce pe coadă. Acesta este specificul mediului politic.
Așadar, din orice carte, indiferent cum e ea, rămâi cu ceva. Cred că e o lipsă de respect, față de un autor, să îl etichetezi și să faci mișto de el. Pentru că omul ăla a rupt din sufletul lui să scrie cartea aia. Nu e ușor. Știu, pentru că scriu câteva texte, nu foarte mari, și știu că pui acolo toată energia ta. Și să vii să faci mișto de un autor, că e slab, că nu e cool… cred că nu e corect.
De exemplu Michael White a scris despre oamnei celebri. Și este un autor care se documentează, în profunzime. Nu e spectaculos, dar el face o muncă de cercetare, nu ai cum să zici că White nu e cool că „Ce face și ăla? Scrie despre alții.“
Am citit, într-o perioadă, destul de mult. Și chiar în pandemie. Mi-am propus să citesc și să vorbesc despre cărți și cred că a fost una dintre cele mai liniștite perioade. Am impresia că atunci când nu citesc, nu mai am nici capacitatea de scrie eu. Cumva se leagă aceste lucruri.

Revenind la exersarea fricii… de ce îți este cel mai frică, în lumea politică?

Nu mi-e teamă de nimic din lumea politică, pentru că nu fac nimic care să-mi provoace frica. Însă, am o teamă ce e personală, să nu o fac pe mama mea să sufere. Este tot ce mi-a rămas și ea preia fiecare mesaj, fiecare comentariu, cu toate că eu îi spun să nu le ia personal și să realizeze că acei oameni nici măcar nu mă cunosc, pur și simplu comentează și gata. Și să încerce să evite chiar și să se uite. Pentru că eu doar pe ea o am, nu am nimic altceva. Atunci asta ar fi singura mea teamă, singura mea frică, singura mea durere, să nu o fac pe ea să sufere. Pentru că suferă destul din cauza evenimentului prin care noi am trecut și… uite, nu m-am gândit niciodată, dar asta este cea mai mare frică a mea.
În rest, am și cel mai frumos și puternic înger care mă apără, iar asta mă face să muncesc liniștită, fără griji.
Oricum, ca regulă: dacă vrei să faci ceva în viață, trebuie să muncești și să fii mai puternic decât frica.

Care sunt cele mai deranjante comentarii pe care le primești?

Am două care mi-au rămas în minte. Unul era un fel de descântec în care mi se spunea că să aibă cancer toată familia mea, era foarte foarte urât, și al doilea a fost „nu mai ai animale la țară, ți-a murit tăticul, ha ha“. Amândouă mi se par deplasate.
Restul, în care se face legătura cu partidul, cu anumiți oameni, nu mă deranjează absolut deloc. E firesc ca unii oameni să simtă astfel de lucruri.

Din câte știu, ai studiat diplomația. Ce ai învățat acolo?

Pe partea de politic, diplomația e puțin diferită față de ce înseamnă bunele maniere la modul general. Pentru că acolo se referă la ordine de precădere – care este rândul, ordinea în care se stă la masă, în funcție de vârstă, de rang, de experiență, de, hai să zicem, influență. Am învățat care este raportul dintre anumite state și atunci când sunt niște întâlniri între state tu știi cum să organizezi acele întâlniri. Un lucru foarte interesant este că atunci când ai un invitat, niciodată invitatul nu stă cu spatele la fereastră. Niciodată. Tu ești cel care stă cu spatele la fereastră. Și asta vine dintr-un obicei de secole în urmă când se pare că atunci când era o negociere mai grea și nu ieșea negocierea, invitații erau împușcați din spate. La Casa Regală, se respectă o conduită în momentul în care vin alți membrii din alte case regale. În funcție de vechimea casei regale, dacă există regină/rege în funcție, care face plecăciunea la celălalt, când face plecăciunea, dacă se poată pălărie, când nu se poartă, ce culori se poartă, ce culori nu se poartă, într-o anumită întâlnire. De exemplu, la Casa Regală din Marea Britanie, albastrul și galben sunt culorile cele mai folsite. Nu se poartă negru, decât atunci când este doliu. Se poartă roșu atunci când este o bucurie foarte mare în familie.

În ce măsură se respectă reguli de diplomație în politica din România și chiar la nivel local?

La nivel local, avem invitați care vin pentru înfrățiri sau un anumit ambasador trece prin județul nostru și vrea să aibă o întâlnire cu președintele Consiliului Județean. Și atunci se respectă. Ținem la aceste lucruri. Sunt unele elemente care se omit, pentru că nu ne permite spațiul. La reuniunea atașaților de mediu am ținut cont de niște ordine de precădere: cum îi organizăm, cum îi punem pe niște microbuze astfel încât lucrurile să fie în regulă. Unii nu le cunosc, nici nu sesizează că se ține cont de ele. Dar am un pic de defect profesional și când se întâmplă ceva sau când au loc evenimente, eu îi mai trag pe ceilalți de mânecă și le spun „așa ar fi corect, așa scrie la carte“.

Care sunt personalitățile feminine care te inspiră, în care ai un model de bună-practică?

Un interviu care am simțit că mă schimbă, că îmi schimbă percepția a fost cu prințesa Sturza. Mi-am dat seama ce înseamnă simplitatea. O simplitate a eleganței și a bunului simț. Cred că am fost atât de emoționată de întâlnirea cu ea! Tot mirajul acelea, apartamentul ei frumos din centrul Bucureștiului, încărcat de tablouri, de cărți, de un miros de vanilie… Țin minte perfect cum era în ziua aceea. Era o zi de toamnă, toate geamurile deschise prin care intra curentul și în casa ei mirosea a vanilie proaspătă. Blândețea ei, felul în care mi-a explicat cum a fost deportată, cum a trebuit să fie drogată ca să fie scoasă din țară… Pe urmă nu a spus nimănui că ea este prințesă. A plecat în străinătate și a ajuns să lucreze cu mari case de modă, să devină un jurnalist recunoscut și foarte apreciat.
La un moment dat cineva i-a zis: „Dar tu cine ești?“ Și a zis: „Sunt un om, atât . Un simplu om.“ „Am înțeles că ești prințesă.“ „În țara mea, am titulatura aceasta, dar eu, acasă și aici, sunt un om, ca tine, care trebuie să muncească cât mai mult“. A mai spus „Fac foarte multe lucruri și, ca să mă cunoască oamenii, am învățat să vorbesc despre lucrurile pe care le fac, să-și dea seama oamenii cum sunt eu cu adevărat“.
Oamenii, dacă nu le spui tot timpul ce activități faci, au impresia că lucrurile stau pe loc. Vedem, și acum, în social media. Dacă nu activezi acolo, e ca și cum nu ai exista. Eu recunosc să depun destul de mult efort pentru că am foarte multe lucruri de făcut la birou, dar îmi rup o parte din timp să scriu pe facebook, să vorbesc despre ce fac și să fac opoziție, uite. E o perioadă în care suntem în opoziție și trebuie să ne asumăm inclusiv rolul ăsta, de a vorbi și de atrage atenția asupra unor lucruri care se întâmplă la noi în țară. Că ne afectează, chiar dacă suntem în Bistrița-Năsăud, acolo unde se pune harta în cui.

Ești purtătorul de cuvânt al Alianței pentru Bistrița-Năsăud. Cum reușești să împarți munca de birou cu efortul de promova mesajele alianței oamenilor simpli, majoritatea de la țară?

Eu sunt de la țară, am crescut la Posmuș în comuna Șieu, acolo unde, cu toate că îmi spunea mama să îmi spăl fructele, le mai ștergeam de tricou și le mâncăm. Știu foarte bine ce înseamnă să stai în mediul rural. Dar nu mai am absolut deloc timp pentru mine. În afară de ora aceea pe care mi-o rezerv pentru a transmite, în mediul online, ceea ce fac, nu mai am cum să îmi fac timp și pentru altceva. Trezirea se face la ora 6.20. Dacă se poate, încerc să nu amân alarma. Pregătesc de acasă, în timp ce beau cafeaua, anumite lucruri pe care le am de făcut. La 8.30 am ieșit din casă. Pe urmă ajung la birou, de la birou merg la partid sau pur și simplu am niște întâlniri pentru alianță. Este o perioadă în care lucrez, efectiv, pentru pregătirea campaniei. Pregătim materiale atât pentru mediul „offline“ cât și online. Dezvoltăm și următoarele proiecte care o să se implementeze în județ și vor exista foarte multe suprize, în toate domeniile. Undeva în luna septembrie, domnul Președinte Emil Radu Moldovan va prezenta proiectele care se vor transforma în fapte în următorii ani.

În ce măsură ajung mesajele candidaților din mediul rural, către oameni, prin social media?

Unii înțeleg foarte bine acest aspect. De exemplu, Paul Știr de la Căianu Mic, înțelege forța mediului online. Însă sunt o parte care încă nu au perceput-o. Nu își dau seama cât de important este să fii acolo. Cu ei este mai dificil. Îi ajutăm, vedem care au anumite carențe în zona aceasta și venim noi înspre ei. Vorbim cu ei, vorbim cu tineri din jurul lor care să le facă fotografii, care să îi ajute să cizeleze anumite texte. E vorba de o educare a lor pentru social media. Ei au atât de mult de lucru că nu își mai rezervă timp să mai și vorbească despre lucrurile pe care le fac.

Citisem un articol cu premierul Finlandei, Sanna Marin, care este o femeie și care avea un sfat pentru alte femei din politică: să nu porți niciodată ciorapi-plasă într-o fotografie. Care este lucrul pe care tu nu îl faci absolut niciodată, din postura de femeie în politică?

Nu-mi stă în fire să port fuste sau rochii scurte. Nu știu dacă mă avantajează, nu am așa ceva, cred că aveam la liceu, am purtat o dată, de două ori și cam atât. Am avut, exact după ce a plecat tata, o perioadă în care am purtat negru și mi s-a atras atenția că port negru. Dar am simțit că trebuie să fac acest lucru. Mama încă ține doliu.
Nu este neapărat despre ce porți, ci cum te comporți, ce faci tu pentru alții.
Așa că aș purta inclusiv un sacou roz, nu aș avea nicio problemă să port culoarea asta, cu niște perle și cu o cămașă albă. Nu mi se pare excentric. Port piele și nu am nicio problemă.
Port bocanci și cred că, indiferent unde o să ajung, și dacă sunt în politică, și dacă ies din politică, e o să port bocanci în continuare. Poate că sunt anumite momente în care nu se cade, dar sunt reguli de etichetă. Uneori personalitatea este mai puternică decât ele. Da, la o întâlnire la un ambasador și cu un prim-ministru poate că nu o să port bocanci, dar în Parlamentul României m-aș duce cu bocanci, n-am nicio problemă. Cred că abundă de atât de mulți stiletto și pantofi acolo, că eu aș mai echilibra situația.
Am avut marea șansă să am foarte aproape de mine niște modele. Părinții mei. Pe mama o consider un model pentru că e și ea a lucrat într-o lume a bărbaților și discutăm destul de mult despre asta, despre cum ar fi bine să fiu, să fiu percepută corect. Și mama mea este femeia-model pe care vreau să păstrez foarte multe lucruri din ea. Este de o blândețe, sinceritate și de o bunătate extraordinară. Este omul care niciodată nu spune „nu” când e vorba să ajute pe cineva. Dacă s-ar putea ca și în relația mea personală să fiu așa cum mama mea a fost cu tatăl meu, cred că aș putea să zic că aș fi o femeie împlinită.

3 COMENTARII

  1. Foarte bine ca, critica guvenul daca merita! Dar daca o face ca si in articolul precedent „500 milioane lei din buget, făcute cadou de către PNL pentru 3 companii private!”, din cate mi-am dat sema atat eu cat si alti cititori, vorbeste fara sa stie despre ce vorbeste. Mai bine sa nu o faca. Sau macar sa se consulte prima data cu cineva care stie despre ce ii vorba.
    Mai sunt si oameni in orasul acesta care pricep cate ceva si mai stiu cum functioneaza lucrurile in economie chiar mai bine decat ea.
    Se potrivesc de minune versurile marelui Eminescu:
    E ușor a scrie versuri,
    Când nimic nu ai a spune,
    Înșirând cuvinte goale
    Ce din coadă au să sune.

  2. Ce nu spune demoazela Ivan, de fapt n-are cum, ca nu stie, e ca in acel mesaj avea nu una, ci doua greseli mari si late.
    Toate lumea i-a atras atentia ca a incurcat biografia cu bibliografia, dar dezacordul a ramas pe pozitii, fiindca, daca nu i-a zis nimeni de el, insemnase ca nu exista. :))))

  3. Interviul (regizat, firește, după toate regulile diplomației dâmbovițene) nu-și propune să ne spună ceva despre altceva , ci doar să prezinte în culori atrăgătoare intervievatul.
    Care, luându-se prea în serios (încălcând astfel o regulă a diplomației), epatează, ”ne bagă în buzunar”, doct și prețios, gen cine mi-s eu ?
    E ușor a scrie versuri, dar dacă nu ți le citește nimeni, cum zâce badea Ion din Posmuș, ”ageaba” !

SPUNE-TI PAREREA