Am așteptat patru ani să termin întreg ciclul liceal pentru a merge mai departe să studiez în domeniul jurnalistic. Mai am de făcut un pas, sunt în al doisprezecelea ceas (cumva și la propriu, și la figurat) și sunt în cea mai mare dilemă.

Poate pentru mulți dintre voi cea mai mare problemă pe clasa a XII-a a fost dacă veți continua sau nu la o facultate sau dacă abandonați și îmbrățișați singuri viața așa cum este ea. Minunat. Eu nu pot să fac nici una nici alta, condiționat de ambițiile și orgoliul meu, dar și de incapacitățile unora de a lua o decizie.

Sistemul hibrid pe care vor să-l adopte cei care acum trag sfori la Ministerul Educației Naționale este o Porcărie de la A la Z. Mă gândesc la haosul pe care-l crează delayul dintre real și online, la sunetele de pe fundal care opturează într-o manieră sumbră microfonul profului și la umilința pe care o acceptă cei fără telefon, tabletă, laptop și altele.

Sistemul de predare online este un eșec în sine. De la primele cuvinte din denumirea sa – online – simți cum ți se face piele de găină. Nu vreau să acuz. Dacă aș putea da soluții și să pun mâna la a duce acele soluții la capăt aș face-o. Însă online în România, țara cu mii de elevi, poate zeci de mii de elevi de la țară care fac naveta în alte locații, scriu la lumina lumânării și-n loc de covor au noroi și pietre, da, pot spune cu mâna pe inimă că nu va funcționa. Ce? Le dați tablete? Perfect. Ei de nebuni scriu la lumina lumânării? Nu au curent! Nu au furnizor de energie electrică! O baterie îi va ține maxim două zile, să învețe cum să butoneze gadgetul îi va lua cu mult mai mult. Apoi începe școala și e pus să privească profesori emoționați la TVR care silabisesc cuvintele.

Nu știu cum voi începe anul școlar. Nu știu cum voi da sau dacă voi mai da Bacalaureatul în formula sa tradițională. Nu știu dacă sistemul de evaluare va fi la fel de corect ca-n anii precedenți ca eu să pot merge liniștit la o facultate, mai ales la facultatea la care vreau să studiez. Cu o lună înainte de ultimul meu an de liceu nu știu nimic și mă sperie gândul că voi ajunge să mă rog să se termine, să-mi văd de drumul meu. Simt în același timp că cineva-și bate joc de mine și că oricum aș vrea să fie, nu va fi. Voi da din gură degeaba, că doar cine să mă bage-n seamă.

Da, situația este extremă. Da, nu știm ce se va petrece peste un an de acum. Da, virusul va continua să se propage și să atragă precum un magnet persoanele care suferă de anumite afecțiuni și să le schimbe total viața. Însă o dată cu mine mai termină alți zeci de mii de tineri care nu știu de unde s-apuce clasa a XII-a pentru că înainte cu o lună nu avem nimic concret, nu este nicio persoană care să clarifice situația, iar cei mai în măsură distribuie pe Facebook declarațiile președintelui despre X situații, nu despre educație.

Când eram mic și voiam să fiu mare îmi doream să împlinesc vârsta majoratului și să merg la rândul meu de acasă ca oamenii mari, de acolo să pot gusta viața. Acum tot ce-mi doresc este să stea cei de la coada de la magazin la doi metri de mine, toți să poartă măști (după regulă) și cineva de la MEN să prezinte planul concret al anului școlar 2020-2021, dacă nu-i cu supărare.

 

1 COMENTARIU

  1. Dacă te visezi jurnalist, trebuie să scrii de pe acum CREEAZĂ, nu CREAZĂ, și OBTUREAZĂ, nu OPTUREAZĂ! În rest, mult succes în ce-ți propui!

SPUNE-TI PAREREA