Nu susțin educația sexuală în școli. Și nu, nu trăiesc în Evul Mediu!

Nu îl susțin pe deputatul Robert Sighiartău, în general, și nici nu cred că onestitatea confesiunii sale religioase, dar nu cred că amendamentul său la legea privind educația sexuală în școli îl cataloghează ca fiind retrograd.

Robert Sighiartău a cerut, alături de alți parlamentari, ca aceste programe de educație pentru viață, inclusiv educație sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală și a gravidității minorelor, să fie desfășurate în școli cu acordul scris al părinților. Ca mamă a doi copii, fată și băiat, îl aprob și o să explic și de ce.

În primul rând, nu știu încă ce anume (și cum anume) se va preda în cadrul acestor programe de educație și, ca părinte, am dreptul să decid sub ce formă va primi copilul meu „educația pentru viață“ și, mai ales, educația sexuală.

Apoi nu îmi place cum sună acest program de educație sexuală, abordat strict din prisma „prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală și a gravidității minorelor.“ Relațiile de afective, de prietenie, în care se ajunge, în cele din urmă, la intimitate, sunt mai complexe de atât și nu se rezumă la o acțiune de „prevenire“.

Copiii, de când se nasc și pe măsură ce cresc, își dezvoltă, cu sprijinul părinților și anturajului, mecanismele lor firești de prevenție și apărare: învață să meargă în picioare fără să se julească, să se ferească de mașini pe stradă, să meargă cu bicicleta fără să cadă, să nu intre în vorbă cu străinii, să se apere singuri la școală când intră în conflict cu ceilalți colegi etc. Învață cu cine trebuie să se împrietenească și cu cine nu, cui să încredințeze secrete și intimități și cui nu. Cum au învățat să își pună o cască când merg cu bicicleta sau cu rolele, cu siguranță, până la vârsta majoratului, vor învăța și să își pună și un prezervativ când fac sex. Dar asta nu este singura problemă în privința relațiilor sexuale.

Problema este una mai complexă. Mulți copii cresc în familii în care suferă abuzuri și neglijențe, asistă la scene pe care copiii nu ar trebui să le vadă sau, pur și simplu, nu primesc o îngrijire afectivă corespunzătoare. Așa că, în momentul în care își încep viața sexuală, ei au deja un tipar prestabilit după care se ghidează viața lor afectivă. Faptul că, în cadrul unui curs, vor afla ce consecințe are începerea vieții sexuale, nu îi va ajuta prea mult, din punctul meu de vedere. Relațiile sexuale începute prea devreme, cu parteneri nepotriviți, uneori abuzive sau sub anumite presiuni emoționale ori sociale au la bază alte probleme, mai adânc înrădăcinate, nu neapărat lipsa de informație. Să nu credeți că în centrele de plasament, copiii nu primesc educația sexuală necesară din partea personalului avizat. Totuși, relațiile sexuale între adolescenți și sarcinile în rândul minorelor sunt cazuri frecvente. Asta pentru că acești copii nu au crescut într-un climat care să le ofere șansa de a dezvolta relații afective sănătoase și nu au avut un model după care să se ghideze emoțional.
Am avut deja câteva scandaluri în Bistrița-Năsăud pe această temă, și asta doar în jurul unor cazuri care au fost descoperite. Dar ele sunt mult mai multe. Am născut de două ori și, de fiecare dată când am ajuns la spital cu probleme în timpul sarcinii sau pentru naștere, am întâlnit fete de 13-14 ani care nășteau, din familii sărace, cu părinți alcoolici sau abuzivi, fete sau femei instituționalizate, unele cu probleme psihice grave, care erau însărcinate.

Pe de altă parte, educația sexuală nu este singura problemă a României. Clanurile de interlopi și proxeneți care duc la produs fete minore, din familii vulnerabile, proliferează pe tot cuprinsul patriei și a spațiului occidental, în lumea „civilizată“. Degeaba află o adolescentă la școală cum trebuie să se ferească de sarcină, dacă, după ce iese de la cursuri, e luată cu forța într-o mașină și obligată să se prostitueze. Deocamdată, autoritățile statului român și nici măcar cele de la nivel european nu prea și-au demonstrat capacitatea de a rezolva aceste probleme.

Apoi observ că, în ciuda faptul că suntem în mileniul trei și se presupune că suntem foarte emancipați, adolescenții încă văd în relațiile sexuale o formă de dominare și chiar umilire. Deci nu văd nicio diferență față de Evul Mediu, din acest punct de vedere. Mai grav, aceste umilințe sunt mai persistente, având în vedere că tinerii au acces la medii de socializare, pot imortaliza aceste momente și le pot utiliza ca formă de hărțuire și degradare publică a altor persoane: postări pe site-uri dedicate unor forme de pornografie, poze cu „prietenele“ în posturi intime, trimise la toată clasa, filmulețe cu acte sexuale distribuite pe internet etc.

Copiii și adolescenții care sunt implicați în așa ceva au carențe grave de educație și probleme emoționale (sau chiar de moralitate), iar acestea nu țin foarte mult de școală. Nu cred că școala poate face prea multe pentru a-i recupera. Umilirea fetelor (și chiar și a băieților), pe criteriul dominării sexuale, a devenit un fenomen mai crâncen decât ne-am fi așteptat, într-o societate care se presupune că e mai deschisă la minte, mai spirituală. Și acest lucru nu se rezolvă cu un manual. Ideea de a umili o altă ființă este înrădăcinată în mintea unora atât de profund și vine dintr-o educație care precede școala. Cine va gândi cursurile și programa de educație sexuală, va trebui să aibă o viziune mult mai profundă asupra nevoilor educaționale în acest domeniu. Cred că nicio boală venerică, nicio sarcină nedorită nu se compară cu umilința la care poate duce intimitatea.

Înainte să afle că, făcând sex, pot contacta o boală venerică sau se pot alege cu o sarcină nedorită, copiii trebuie să învețe cum să își aleagă prietenii, în cine pot avea încredere și cu cine pot să fie intimi. Acest lucru se deprinde, în mare parte, în familie. Nu spun că un profesor nu ar putea, într-o mică măsură, să compenseze lucrurile în cazul unor copii care nu au avut parte de grija și atenția necesară din partea părinților. Și nu neglijez importanța educației pentru viață și a educației sexuale. Probabil, niște discuții deschise între profesori și colegi de clasă, ar putea fi benefice. Dar nu cred atât de mult în puterea lor de prevenție. O abordare matură a sexualității este o chestiune care nu are legătură doar cu școala, are legătura cu întreaga societate și cultura unei țări.
Fiecare părinte are dreptul să decidă când și ce vrea să îi spună copilului despre relații și despre sex. Nu vreau ca niște manuale sau persoane străine să se ocupe de această latură a educației copiilor mei.