Revoluția din 1989 este considerată un moment „zero“, un punct din care românii au pornit pe drumul libertății. Faptul că mai mulți oameni au murit pentru libertate este un lait-motiv folosit frecvent când vine vorba de dreptul al vot sau dreptul la liberă exprimare. Am întrebat mai mulți oameni ce înseamnă libertatea pentru ei/ ce au însemnat acești 30 de ani de libertate (libertatea de a ne exprima, de a călători, de a munci unde vrem, de a dezvolta o afacere, de a scrie, de a ne îmbrăca așa cum dorim, de a ne manifesta așa cum simțim etc.). Ne-a făcut mai buni, ne-a făcut mai răi, ne-a dat alte perspective? De asemenea, i-am întrebat ce mesaj ar transmite, într-o capsulă a timpului, celor care vor trăi la 100 de ani după Revoluție?

Monica Halaszi este profesor de literatură și în 21 decembrie 1989 avea 21 de ani. Își amintește  „gustul libertății“ din acea zi și, chiar dacă mai târziu a experimentat diverse forme ale libertății, niciodată nu a fost la fel de intens.

„21 decembrie 1989. O zi călduroasă, cam așa cum e acum. Sîngeorz-Băi. În fața Casei de Cultură. Trebuia să ajung în Bistrița. Stăteam la ocazie împreună cu un cuplu din Timișoara. Oamenii erau speriați, se aflau în Sîngeorz, la tratament și aflaseră că o cunoștință de-a lor era dată dispărută, bănuiau că a fost împușcată. Nu trecea nicio mașină. Dinspre sediul vechi al Primăriei, a venit un domn (securist, am aflat ulterior) care ne-a spus: „Împrăștierea, nu aveți voie să stați în grupuri de câte trei.” „Mai du-te în…” i-a spus bărbatul. Privirea securistului, asta aș vrea să v-o pot arăta. Surpriză, umilință, furie. Și acea mișcare de stânga împrejur. A lui.
*
Câteva ore mai târziu, urmăream transmisiunea de la mitingul din București și speram să se întâmple ceva salvator. Ceaușescu ne promite însă o sută de lei. Scuipatul alunecând pe chipul președintelui, pe ecranul televizorului Sirius alb-negru aș fi vrut să-l fi imortalizat.
*
Mama, venită de la serviciu, scoate radioul Carmen în fereastră. Să se audă tare Europa Liberă. Radioul acela cu carcasa de lemn lăcuit, în fereastră, în soarele de decembrie. Îl văd cu ochii minții.
*
Garofita împreună cu alții din generația mea, pe Izvoarelor, în dreptul blocurilor T2. Scandând lozinci anticeaușiste. Era ca un personaj din „Les Thibault” de Roger Martin du Gard. Garo, tare aș fi vrut să am o fotografie cu tine, de atunci.
*
Portretul lui Ceaușescu arzând. În fața bibliotecii stațiunii, acolo unde în anii următori va funcționa discoteca Tonight.
*
O fotografie cu mine, atunci, la 21 de ani. Cu privirea mea plină de speranță.

Doar când nu ți-e frică, atunci ești liber. Atunci, în 21 decembrie 1989, am simțit pentru câteva clipe gustul libertății autentice. Se manifesta în posibilitatea de a conferi glas gândurilor, de a vorbi despre lumea de dincolo de granițe, de a asculta „Europa Liberă” cu sonorul la maxim. În cei 30 de ani care s-au scurs, am experimentat diversele forme ale libertății, dar niciodată, niciodată libertatea nu a mai avut gustul de atunci. Da, am reușit să călătoresc dincolo de granițe, mai întâi cu viză, apoi cu buletinul. Da, mi-am putut exprima bucuriile și nemulțumirile cu voce tare (chiar dacă am plătit pentru asta). Da, pot alege. Și totuși, mă bântuie acel „cine nu e cu noi e împotriva noastră”, atât de viu încă în jurul meu!
Hei, voi, cei care veți trăi în 2089: nu lăsați pe nimeni să vă facă să simțiți frica!“ (Monica Halaszi)

SPUNE-TI PAREREA