Revoluția din 1989 este considerată un moment „zero“, un punct din care românii au pornit pe drumul libertății. Faptul că mai mulți oameni au murit pentru libertate este un lait-motiv folosit frecvent când vine vorba de dreptul al vot sau dreptul la liberă exprimare. Am întrebat mai mulți oameni ce înseamnă libertatea pentru ei/ ce au însemnat acești 30 de ani de libertate (libertatea de a ne exprima, de a călători, de a munci unde vrem, de a dezvolta o afacere, de a scrie, de a ne îmbrăca așa cum dorim, de a ne manifesta așa cum simțim etc.). Ne-a făcut mai buni, ne-a făcut mai răi, ne-a dat alte perspective? De asemenea, i-am întrebat ce mesaj ar transmite, într-o capsulă a timpului, celor care vor trăi la 100 de ani după Revoluție? Am întebat oameni de diverse vârste, profesii și din diverse categorii sociale. Iată câteva dintre răspunsuri.
„Uneori ajungeam de la muncă dimineața, cât să prind autobuzul ce mă ducea iar la serviciu. Pare absurd, dar oboseala este mereu învinsă de speranță și de vise“
Vasile Cira este un bistrițean care și-a căutat libertatea pe alte meleaguri, dar este un observator activ al realităților din România. Este atașat de mediul rural din care provine și ține la identitatea națională.
„Pentru mine, libertatea a însemnat, în primul rând, îndeplinirea dorinței de a vedea lumea liberă, o lume pe care o vedeam doar pe ascuns în filme. Prin 1996, după lungi și complicate demersuri, am reușit să prind un prim contract afară, cu scopul precis de a aduna ceva bănuți cu care să-mi dezvolt o mică fermă agricolă, cam de 50 de hectare.
Hotărăt, am făcut pasul cel mare si începând munca, (una prost plătită, neacceptată de localnici) am pus la ciorap primi bani verzi, bani buni, dar scumpi și câștigați greu, prin încă unul și, uneori, chiar două locuri de munca zilnice, pe lângă cel din contract. Uneori ajungeam de la muncă dimineața, cât să prind autobuzul ce mă ducea iar la serviciu.
Pare absurd, dar oboseala este mereu învinsă de speranță și de vise, care, și ele, de cele mai multe ori, rămân la stadiu de iluzii frumoase ce se topesc când dau față cu realitatea cruntă.
Socializând și dând dovadă de seriozitate, am început treptat să-mi fac prieteni, oameni de diferite nații si religii, oameni din toate categoriile sociale și m-au impresionat simplitatea și modestia lor, totodată, dorind să trăiesc și eu în acel mod simplu, dar îndestulat.
Odată cu trecerea anilor și creșterea copiilor și, implicit, a necesităților lor, ferma a devenit o iluzie, un vis prea costisitor și atunci am început rezolvarea problemelor comune ale vieții fiecărui cuplu (casă, masă, mașina,etc ) După ce acest obiectiv a fost realizat a început să apară dorința de întoarcere la rădăcini, o dorință tot mai acută, dar una înfrântă în fașă de fiecare revenire în concediul anual. Schimbările sunt percepute mult mai bine când lipsești o perioadă dintr-un loc. Din păcate, o spun cu regret, nu ne-am schimbat în bine, ba dimpotrivă, am devenit mai lacomi, mai egoiști și, dacă în trecut ne adunam cu drag să petrecem împreună de sărbători ori alte evenimente locale, acum pare că doar o oferta tentantă de ceva gratuități ne mai face să ieșim în lume, din universul nostru personal sau familial.Totul a început să se rezume la profit și interes, relațiile umane pierzând tot mai mult teren.
Construim tot mai multe și mai înalte garduri pentru a ne bucura doar noi de lucruri care ar putea încânta privirea oricui fără a aduce nici un fel de costuri ori neplăceri.
Case somptuoase goale, bătrâni și copii singuri , toate astea spoite cu o peliculă fină de bunăstare, una iluzorie din care pierde o țară, una care stă să moară sugrumată de găști de șmecheri adunați în formațiuni ce, în mod greșit, se numesc partide.
Conducători mediocri care nu au nimic în comun cu patriotiamul, ci doar cu bunăstarea lor și a apropiaților. Categorii de oameni speciali și tineri pensionari la 45 de ani, cu venituri ce depășesc toate pensiile adunate împreună din oricare fost sat de ceapiști de mărime medie.
Uneori mă gandesc ce familie norocoasă suntem și cât de bine trăim pe unde ne-au dus valurile vieții. Dar dacă privim în ansamblu, noi ca familie ne-am pricopsit, o ducem bine, agonisim în speranța unei reveniri la izvoare, dar, în ritmul la care se pleacă din țară și la nivelul de îndatorare la care s-a ajuns, devine tot mai plauzibilă varianta de a nu mai avea la ce să ne întoarcem și să acceptăm că timpul socotit pentru a muncii afară vă fi prelungit fără a mai avea o dată exactă pentru reîntoarcere, nici măcar una aproximativă. Țelurile propuse vor fi uitate si odată cu plecarea bătrânilor concediile acasă vor fi rărite până la sistarea lor definitivă.
Dacă ascultăm fiecare român plecat, în parte, constatăm că are o poveste de succes personal excepțională și că în timp ce el și-a atins cu exactitate de ceasornic obiectivele stabilite, acest munte de realizări personale duce, totuși, la un final dezastruos pentru țară.
Probabil că dacă ar fi să o iau de la început aș face la fel, pentru că pur și simplu viață este așa de scurtă și e păcat de Dumnezeu să o traiesti în neajunsuri în vreme ce alții să huzurească pe munca ta.
Democrație și libertatea sunt lucruri excepționale, dar se impune că ele să să nu cadă în mâna unor indivizi cu cu puțină carte, ipocriți și lipsiti de bunul simț.
Ca dorințe personale :
Aș dori să ajung în America, nu să trec ca și turist pe la Statuia Libertăiți, ci ca să trăiesc câțiva ani acolo, să simt pe viu viața americanului de rând și, mai ales, să mai învăț încă o limbă străină, să o pun lângă cele trei pe care le vorbesc cât de cât , ca să pot fi socotit un țăran poliglot, unul care a plecat de acasă fugărit de săracie,dar care are mereu țara în suflet și, cât de târziu, se va reîntoarce și va construi casa visurilor, o casă țărănească, un muzeu viu care să sfideze prin simplitate mastodonții din beton, termopan și inox și în care să se păstreze cât mai multe din trecutului satului natal.
Mesajul meu pentru viitor este simplu :
Oriunde ați fi, să nu vă uitați niciodată graiul, portul și obiceiurile, că ele ne fac speciali, unici și diferiți de restul. Vă salută din sudul Portugaliei, chiar de pe malul Atlanticului, badea Vasile Cira, o pasăre migratoare, alungată din cuib de noua burghezie bugetară instalată după 89. (Vasile Cira)
„Ceea ce am trăit ca societate în ultimii 30 de ani a însemnat o renaștere violentă urmată de primii pași, uneori greșiți, de multe ori ezitanți, alteori minunați, pe care o entitate vie îi face în lungul și complicatul parcurs spre maturizare.“
Ovidiu Victor Frenț tocmai și-a încheiat activitatea de prefect în Bistrița-Năsăud, unde a fost, o perioadă, și subprefect. El a participat la Revoluția din 1989 și este membru al Asociației 22 Decembrie 1989 Bistrița.
„După 30 de ani în care, după participarea directă la evenimentele din ’89 la Timișoara și Bistrița, am făcut de toate: am studiat, am muncit în țară și în străinătate, am înființat societăți comerciale, m-am implicat activ în viața socială și politică , am călătorit, am trăit experiențe multe și diverse, pot spune că fără libertate aceste lucruri și multe altele nu le-aș fi făcut, nici eu și nici mulți alți români. A fi un om liber cu adevărat înseamnă a acționa liber, dar mai ales înseamnă a gândi liber. Ceea ce am trăit ca societate în ultimii 30 de ani a însemnat o renaștere violentă urmată de primii pași, uneori greșiți, de multe ori ezitanți, alteori minunați, pe care o entitate vie îi face în lungul și complicatul parcurs spre maturizare. Nu am încheiat încă acest parcurs și sper ca ritmul și calitatea călătoriei noastre ca și națiune în drum spre progres să crească și să fie tot mai acordate cu nevoile, speranțele și meritele membrilor națiunii, adică ale noastre ale tuturor. Am convingerea că la începutul secolului XXII România va fi admirată de lumea întreagă, inclusiv de țările astăzi etalon și că, prin copiii și nepoții noștri, își va fi împlinit în sfârșit visul multor generații de sacrificiu, ultima, sper, fiind cea din care fac parte și care s-a ridicat și a spulberat în doar câteva zile o dictatură cruntă de peste 40 de ani, deschizând astfel României toate căile și șansele pentru propria desăvârșire“ (Ovidiu Victor Frenț).
„Eram mai liber decât orice copil din ziua de azi și cam așa erau majoritatea copiilor de vârsta mea. Eram un copil nefericit din cauza comunismului? NU. Copilăria mea a fost fericită“
Dorel Toderici este unul dintre tinerii care și-au găsit stabilitatea în cerieră peste hotare. El profesează ca medic în Franța și își amintește o parte din perioada comunismului pe care a prins-o în copilărie
„Ca și copil nu simțeam lipsa de libertate, așa cum probabil o simțeau adultii. Eram mai liber decât orice copil din ziua de azi, și cam așa erau majoritatea copiilor de vârsta mea. Din punctul de vedere al exprimării, simțeam că nu e ok atunci când, încetul cu încetul, mi-am dat seama că nu poți vorbi în public despre Ceaușescu. Toți în jur spuneau bancuri cu el, dar nimeni, niciodată, în public. Ce era mai incomod pentru un copil erau reuniunile de pionieri din timpul liber. Pe lângă faptul că mergeam la școala în fiecare zi, inclusiv sâmbăta, de multe ori ne mai chemau și duminica, pentru activitățile cu pionierii. Și mai enervantă era materia (de clasa a 6- a) de pregătire politică sau așa ceva, nu-mi amintesc numele exact, dar trebuia să fim la curent cu ultimele vizite ale lui Ceaușescu (aveam un caiet unde lipeam fragmente decupate din ziar cu diversele întâlniri la nivel înalt).
Partea a doua, cea mai nasoală, și care, de fapt, a declanșat Revoluția, a fost restricția la tot. Tot. Pâine, carne, ulei, benzină, curent, apă caldă. La fel ca și cu îndoctrinarea politică de la școala, și restricțiile s-au accentuat din ce în ce mai tare în ultimii ani și destul de sever de la un an la altul. ‘87- ’88 și, mai ales ,’89, deveniseră teribili. Îmi amintesc cum stăteam cu orele la cozi și cum aveam cartele pentru alimentele de bază (asta în Cluj, în Bistrita a fost întotdeauna o chestiune ceva mai relaxantă). Ca și copil, am simțit din plin restricțiile când venea vorba de gumă de mestecat, ciocolată, bomboane. Nu exagerez nimic, în ‘89 nu mai găseai nimic din toate acestea în magazine. Sau le găseai foarte rar. Majoritatea se dădeau pe sub mână sau se făcea “bișniță”. Cozile alea și cartela de paine cu 2 franzele/zi maxim la o familie de 4 persoane nu pot să le uit. Dar eram un copil nefericit din cauza comunismului? NU. Copilăria mea a fost fericită. Dar m-am bucurat la Revoluție. Eram la Telciu. Bunicii ascultau la radio și, într-o zi bunica, a plâns. Era înainte să apara la televizor revoluționarii
Toate au dispărut după revolutie: puteai sa zici pe strada orice despre orice politician, găseai în magazine de toate (nu imediat ,dar destul de repede). Asta a fost libertatea în ochii mei de 12 ani. Eram bucuros că nu mai existau constrângeri de la scoala pe partea cu “propaganda de partid” și că găseam de toate în magazine.
Am avut noroc că profesorii erau bine formați și am beneficiat de o educație temeinică. Iar profesorii buni erau aceiasi care erau buni și înainte. Iar profesorii slabi erau la fel, slabi și înainte. Asta a fost șansa generației mele. Educație bună și ieftină (aproape gratis). Mesajul meu e simplu: educați-vă copiii, dar și adulții“ (Dorel Toderici)
