Caritatea și voluntariatul au devenit, în ultimii ani, un fel de „life goals“, la fel ca alergatul la maraton, cursurile de dezvoltare personală sau training-urile în leadership.
Lucrând de câțiva ani în presă, îmi dau seama că mulți oameni identifică aparițiile cuiva în ziare cu o dovadă a succesului, nu neapărat cu o încercare de a promova un stil de viață sau o bună practică. Prin urmare, mulți oameni o iau pe anumite căi pentru a fi lăudați sau pentru a primi confirmarea celor din jur, nu neapărat pentru că au o chemare sau, pur și simplu, simt că trebuie să facă ceva. Este o observație valabilă și în cazul carității care explodează, ca de obicei, în pragul Sărbătorilor de Iarnă, când mulți oameni se simt foarte presați să facă binele, sub o formă sau alta.
A face bine cuiva este o acțiune care vine și dintr-un soi de egoism, dar e un
„egoism bun“. Cei mai mulți dintre noi avem o stare de bine când putem veni în ajutorul cuiva sau când ne implicăm în acțiuni de ecologizare, împădurire sau orice altceva care aduce un plus de valoare planetei. Dar asta nu înseamnă că, de fiecare dată când facem binele, trebuie să ne așteptăm la împlinirea sufletească imediată. Câteodată, acest sentiment poate să nici nu vină deloc. Efortul de a-i „repara“ pe alții, de a restaura situația cuiva, de a face să fie mai bine nu e întotdeauna un succes și asta poate să îți aducă sentimente contradictorii.
Mulți oameni știu că asociațiile caritabile sunt locurile în care ei își aduc cutiile cu papuci și haine pe care nu le mai poartă, dar puțini știu care sunt dramele și dilemele reale ale oamenilor care intră în contact cu familii defavorizate sau cazuri complicate.
Sigur, pentru mulți e o satisfacție faptul că își donează lucrurile de care nu mai au nevoie, la un moment dat. Și nu e puțin lucru, pentru că știu oameni care n-ar da pe gratis nici un fir de ață care le-a rămas după ce au cusut un nasture. Totuși, chiar dacă, în ultimii ani, se observă o implicare mult mai activă a oamenilor în campanii umanitare, în sensul de a dona bani sau obiecte, există încă o problemă în ceea ce privește atitudinea față de oamenii defavorizați.
De multe ori când scriu despre anumite cazuri, primesc comentarii în care mi se spune că unii oameni nu vor să se schimbe, că își cheltuie banii pe țigări sau băutură și trimit copiii la cerșit, că nu merg la școală chiar dacă sunt ajutați și refuză să muncească. Îmi dau seama că mulți oameni cred că dacă au mers o dată cu o cutie de haine sau alimente la o familie cu probleme și-au făcut datoria de oameni buni și familia respectivă are, la rândul ei, datoria să se schimbe chiar de a doua zi. Dar lucrurile nu sunt așa de simple. Pentru că, deși sunt mulți cei dispuși să dea altora din ce au, puțini sunt cei care au răbdare să dea mai mult de atât. Multe cazuri mediatizate în presa scrisă sau la TV au un moment de apogeu, în care se adună mulți bani, se donează multe lucruri, după care se așterne uitarea și nimeni nu mai urmărește cazul mai departe. Așa că o familie poate ajunge, în scurt timp, în același punct. Și nu e ușor să dai din timpul și din energia ta ca să ajuți pe cineva pe termen lung să iasă din mizerie și să ajungă bine. Chiar și așa, eforturile tale pot să nu ducă în punctul în care te-ai așteptat.
Acum mai bine de zece ani, cazul unei fetițe de etnie romă din Bistrița a făcut mare vâlvă în presa locală și națională.
Era o fetiță foarte frumoasă, cu ochi albaștri, care locuia într-un grajd, împreună cu mama și cu frații săi. Tatăl ei făcea închisoare pentru un furt de lemne, dar și o tentativă de omor.
Era într-o iarnă, chiar înainte de Crăciun și am vizitat-o împreună cu un prieten care i-a dus niște ornamente de Crăciun pentru că își dorea foarte mult să împodobească bradul. După reportajele din presa scrisă și televiziune, familia s-a mutat într-un apartament și au putut să ducă o viață decentă. Totuși, multă lume a remarcat că, la fel ca înainte, copiii erau trimiși la cerșit și, chiar dacă fetiței i s-au plătit toate cheltuielile cu școala, la step-by-step, nu se străduia prea mult să învețe. Țin minte că fetița m-a impresionat mult, la momentul respectiv, i-am dat toate cărțile mele din copilărie (pe care nu le-am mai văzut niciodată la ea acasă), am vizitat-o de mai multe ori și am ținut o vreme legătura cu învățătoarea ei. După un timp, tatăl ei a ieșit din închisoare, mama ei a mai făcut câțiva copii și s-au mutat într-o locuință socială. I-am întâlnit pe stradă acum vreo doi ani. Am oprit mașina și i-am întrebat ce face fata, dacă mai merge la școală. Mi-au zis că nu, că acum are prieten. Sincer, am încercat să pun punct discuției cât mai repede și să plec înainte să ajungă la momentul stânjenitor în care să îmi ceară bani. Dar tot timpul m-am întrebat ce a greșit lumea care i-a ajutat în privința acelor oameni și de ce nu au reușit, măcar copiii lor, să aibă un alt drum în viață. Îmi imaginez că fata are acum în jur de 20 de ani, se va căsători, va face și ea alți copii care cine știe dacă vor avea parte de o educație mai bună. Povestea ei mi s-a părut un eșec pentru cei care au ajutat-o și s-au așteptat ca ea să aibă o altfel de viață.
Totuși, nu am considerat niciodată că ajutorarea cuiva ar trebui să se transforme într-un regret dacă persoana respectivă nu și-a utilizat șansele cum ar fi dorit ceilalți. Poate greșesc, dar eu nu mă număr printre cei care cred că e păcat să dai 5 lei cuiva, chiar dacă îi cheltuie pe alcool sau țigări. M-au făcut să zâmbesc cuvintele unei femei de la țară care m-a văzut, într-o zi, dând niște bani unui bătrân și mi-a spus că o să-și cumpere țigări și că țigările nu sunt „pomană“.
Nu mă aștept ca omul căruia îi dau ceva să îmi dovedească ceva și nici nu simt nevoia să triez cazurile umanitare pe considerente care țin de moralitatea sau calitățile umane ale „beneficiarului“.
Pentru că, probabil, chiar aici greșim ca oameni când ne așteptăm ca ajutorul nostru să schimbe pe cineva. Le dăm bani sau lucruri, dar nu-i considerăm egalii noștri, îi considerăm inferiori și oamenii simt asta. Și nu spun că e simplu să îți reglezi acest lucru atunci când vorbești cu tine însuți și îți revizuiești atitudinea față de cei mai săraci sau mai slabi decât tine.
În activitatea mea ca ziarist, am văzut multe feluri de acțiuni caritabile. Gale luxoase și evenimente în care oamenii fac binele doar pentru a fi văzuți într-o lumină pozitivă și caritatea lor nu ar avea niciun sens dacă poza lor nu ar apărea undeva și numele lor nu ar fi mediatizat. Acțiuni de teren cu oameni cărora le este drag să intre în casele altora, să stea la povești, să le dăruiască lucruri, dar și suport moral. Acțiuni în care oamenii au pus mâna și au construit sau au reparat case, au făcut tot posibilul să reorganizeze viața cuiva.
Știu oameni care, la rândul lor, au probleme financiare și probleme de sănătate grave, și totuși, au timp să facă gesturi pentru alții, în mod dezinteresat, chiar dacă nu apar niciodată în presă și nici pe facebook.
Îmi dau seama că mulți oameni se simt presați să facă acte de caritate îmboldiți de un „trend“ mediatic. Mulți părinți își implică copiii în acțiuni caritabile, mai ales în această perioadă a Sărbătorilor, cu gândul să le “dea o lecție”, să vadă cum trăiesc alți copii ca să aprecieze ceea ce au. E ok să îi învățăm compasiunea și solidaritatea de mici, dar hai să nu transformăm copiii săraci în “material didactic” pentru ai noștri. Dacă ei simt că vor să socializeze cu copii din alte medii și să se implice în acțiuni de voluntariat, e foarte în regulă, dar, altfel, eu nu aș forța un copil să vadă lucruri pe care nu vrea să le vadă. A aprecia ceea ce ai în familie, acasă, vine și din exemplul părinților, din ceea ce îi mulțumește pe ei. Deci dacă nu simțiți că vreți să îmbrățișați un copil mai puțin norocos, mai bine nu o faceți și nici nu vă obligați copiii să facă asta. Poate contactul cu o altă lume să le trezească cu totul alte sentimente față de ceea ce v-ați fi așteptat.
Până la urmă, poate nu toată lumea are vocația de a face binele în felul ăsta și nici nu trebuie. În cazul unora, e suficient să își vadă de treaba lor, și lumea să devină un loc mai bun.
