Nu poți să spui că ți-ai dat testul ca manager cultural decât dacă ai condus o casă de cultură dintr-o zonă care pare blocată într-o buclă, în timp. Silviu Rus are 34 de ani și a fost director la Casa de Cultură din Năsăud, oraș supranumit Orașul Academicienilor, dar cu un apetit pentru cultură destul de neglijat, o perioadă. Cu doar doi angajați, pe lângă el, a reușit să dea un aspect modern casei de cultură, și-a amenajat spațiul cu stil și originalitate, a organizat acțiuni și evenimente  încercând să iasă din clișeele culturale tipice Năsădului.

După o experiență provocatoare în management-ul public al culturii, Silviu a trecut în mediul privat.  Administrează Ana Events și a organizat, în luna septembrie, Serile Filmului Românesc la Muzeul Județean Bistrița-Năsăud, un mic TIFF al Bistriței. A adus diverse producții de teatru și film, atât în Bistrița, cât și în Năsăud și încearcă să dea un impuls acestui domeniu. Chiar dacă Bistrița nu duce lipsă de săli de cinema, săli de spectacole și teatru, pare destul de greu să captivezi publicul cu evenimente, atâta timp cât oamenii au acces non-stop la divertisment facil. Despre provocarea de a muta atenția publicului din zona de petrecere câmpenească, divertisment TV și aplicații spre săli de spectacole la care plătești un bilet și îți asumi conduită, într-un interviu acordat de Silviu pentru Observator BN.

La ce vârstă ți-ai început traseul profesional?

În 2008 am terminat facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării. Am terminat comunicare și relații publice. Practic sunt specialist PR. Inițial a fost co-proprietarul unui pub în Năsăud, Village Pub. Acolo am realizat că se pot face multe din postura asta de antreprenor. Am încercat să direcționez activitatea pub-ului înspre cultură, făceam quizz-uri, evenimente, concerte, spectacole stand -up , proiecții de film.

Cum s-a împăcat specializarea în PR cu realitatea din teren?

Chiar lucrarea mea de diplomă s-a axat pe brand-ul Village Pub. Era gândit la un brand, cu o strategie de marketing, de comunicare , o strategie managerială. Ca și reguli, când faci o strategie de brand, ai nevoie de un studiu de piață de mai multe chestii, de un focus grup, să vezi dacă ceea ce vrei tu să faci se poate aplica în mediul respectiv. Știu că asta a fost un minus pentru că nu avea rost la un oraș de 10 000 de locuitori să faci o strategie de piață, să îți faci un pub. Și atunci, anumite chestiuni pe care le-am învățat nu le-am putut aplica. Probabil, într-un oraș mare, ar fi fost altceva.

Și după ce ai terminat cu pub-ul ce ai făcut?

În 2013 am vândut partea mea și am devenit manager al Casei de Cultură din Năsăud. Acolo a început adevărata provocare.

Erai implicat și în politică?

Da, eram vicepreședinte la tineret, la Năsăud, în organizația PNL. Eram și președinte al Clubului Oamenilor de Afaceri Liberali  și un fel de detașat al Biroului Politic Județean în Biroul Național de Tineret. Făceam parte, inclusiv,  din departamentul de comunicare al prezidențiabilului Crin Antonescu. Mă ocupam de diseminarea mesajului său în Bistrița-Năsăud.

Și cum a fost  experiența de  a gestiona o casă de cultură într-un oraș care pare, mai degrabă, încremenit în ruralitate?

A fost interesant. La început, Casa de Cultură nu avea nici măcar clădire. Clădirea s-a dat în folosință în 2015. Era o casă goală. Nu avea absolut nimic. Vechiul mobilier nu mai putea fi folosit. Pe scenă nu exista nimic. Cei care au renovat au pus în loc de cortină un mecanism ca la ușile de garaj, doar că erau pe orizontală. A trebuit să îmi fac bugetul, să-i conving pe primar și pe consilierii locali să fac cortină, să pun lumini, să caut investitori privați care să îmi dea o mână de ajutor, să fac reparații… După-mesele mi le-am petrecut acolo montând lumini și tablouri pe pereți în Galeria Aademicienilor. A fost o implicare totală.

Ca program artistic, ai experimentat tot felul de lucruri acolo…

Da, am încercat tot felul… Tot timpul am gândit că un loc care nu a funcționat o perioadă trebuie readus în atenția oamenilor prin orice mijloace. Și am început să fac seri de film, repetiții cu ansambluri de dansuri. Am făcut o sală pentru pensionari. Lângă sala pentru pensionari am făcut o sală pe care am numit-o Galeria Academicienilor. Am încercat să învăț oamenii să vină acolo pentru diverse scopuri. Am făcut galerii de artă. Tot etajul era o galerie inteligentă de artă. Am cumpărat niște sisteme foarte inteligente de panotat prin care puteai oricând să faci o schimbare fără prea mult efort. Am avut o grămadă de artiști care au expus acolo. Am făcut, sus la etaj, în parteneriat cu Biblioteca Județeană, o bibliotecă în care se regăsesc toate volumele realizate de Biblioteca Județeană și care erau legate de Năsăud, de academicieni…

I se spune Orașul Academicienilor, dar e cunoscut mai degrabă pentru târgul de joi…

Pentru că a fost lăsată deoparte cultura. Chiar nu merită. Cultura nu s-a dezvoltat cum ar trebui, s-a mers pe alte valori decât pe cele normale.

Și exista target-ul căruia să te adresezi, din punct de vedere cultural?

Nu exista deloc. Oamenii din Năsăud, la fel ca mine, recunosc, eram total nepregătiți pentru cultură. Dar un public cultural se eaducă. Cultura chiar naște cetățeni, la un moment dat. Dar trebuie implicare și din partea administrației, și din partea actorilor culturali dintr-un oraș. Când am ajuns eu acolo nu existau nici ONG-uri care să se ocupe de cultură. Era un oraș mort. Apoi s-a dat sala de spectacole în folosință, au venit și oameni din mediul privat care au încercat să facă diferența. Toate au contribuit la un tot cultural.

De ce ai renunțat, până la urmă?

Au fost mai multe motive. În primul rând, pentru că era un moment în care era necesar să mă dedic mai mult familiei, așteptând un copil. Era  în 2018, când  am renunțat. În  de 2017 am avut un buget total de peste 400 000 de lei în care intrau inclusiv salariile angajaților, activități culturale, întreținerea clădirii. Cu banii aceștia am reușit să facem 47 de acțiuni culturale, cu impact, cu public. Am reușit să angrenăm aproape 3000 de oameni în acțiuni, ceea ce era foarte mult pentru un oraș ca Năsăudul. În 2018, din 400 000 de lei, am rămas doar cu 150 000 de lei din partea administrației. Erau bani care nu acoperau nici măcar întreținerea clădirii într-un an și salariile angajaților. Salariile crescuseră, dar doar în primării și Consilii Județene. În cultură, salariile urmau să crească gradual până în 2020. Cu alte cuvinte, abia în 2020 urma să am un salariu întreg de manager. Practic, în 2018, când am plecat, câștigam exact cât câștiga o femeie de serviciu la Consiliul Județean.

Consideri că ar trebui să existe un program guvernamental serios și în ceea ce privește cultura?

Ar trebui să existe o gândire clară, corectă și eficientă în ceea ce privește cultura. Mi se pare că, în ultima perioadă, a fost chiar neglijată această temă. Partidele politice au folosit cultura doar pentru a atrage capital electoral, prin manifestări publice, prin serbări câmpenești. Noi am putea face turism cultural dacă ne-am valoriza cultura.

Ai continuat pe linia management-ului cultural, dar într-un mediu privat. Este, cumva, activitatea asta, prea idealistă  sau are și o latură pragmatică?

Antreprenoriatul cultural privat este total diferit de ceea ce face o casă de cultură. O casă de cultură, administrând bani publici, este obligată să faciliteze accesul cetățeanului la cultură. Ca factor cultural public sunt obligat să încerc să fac un fel de educație culturală. Deci nu cauți profitul din cultură. Când treci în mediul privat trebuie să cauți puțin și partea pragmatică. Trebuie să îți adaptezi oferta și să o vinzi. Una e actul cultural vândut și alta este cel oferit. E o diferență foarte mare În plus, ne-am obișnuit cu această mocangeală continuă și, din cauza asta, omul nu prea mai este dispus să plătească un act cultural de calitate. El este obișnuit ca totul să îi fie oferit gratis. Când eram la Casa de Cultură am avut anumite țeluri. Aș f vrut să aduc cât mai mulți reprezentanți ai culturii naționale. Am reușit cu Tudor Gheorghe. Aș fi vrut să reușesc și cu Gheorghe Zamfir. Pe Gheorghe Zamfir l-a adus Consiliul Județean într-un spectacol în 2017 în Sala Polivalentă, gratis. Dacă pe Gheorghe Zamfir îl aduci gratis… mi se pare că o luăm pe o cale greșită. Chiar dacă Consiliul Județean a considerat că îl aduce ca pe un premiu pentru cetățeni.

Deci crezi că apucătura asta de a oferi „cadouri culturale“ cetățenilor ar trebui să înceteze?

Da. Ar trebuie ca omul să înțeleagă că, și dacă este subvenționată de stat, cultura trebuie plătită. Biletul pe care îl plătești este un contract în alb între cel care îți oferă actul cultural și între tine, ca cetățean. Și tu ai niște obligații. Te angajezi să păstrezi liniștea, să îți oprești telefonul, să încerci să înțelegi spectacolul, să aplauzi sau nu, să ai o conduită decentă. Dacă un lucru este gratis, mergi, puști semințe în fața unui artist și zici „uite-l și pe fraieurl ăsta“.  Cred că biletul te obligă la o anumită conduită, indiferent de care parte a scenei te afli. Nu cred că ar trebui neapărat să fie extraorindar  scumpă cultura, dar trebuie plătită. E foarte important. Și e foarte important pentru antreprenoriatul cultural.

S-a întâmplat ca vreun artist cu care ai lucrat să se simtă ofensat de public?

Mai tot timpul. Dar nu în interiorul Casei de Cultură. Mai mult la Zilele Orașului. Având și partea de folclor, tot timpul am încercat să aduc artiști de calitate. Și oamenii, din cauza instituțiilor culturale, a televizorului, a canalelor gen Etno TV, Taraf și așa mai departe, au început să devalorizeze importanța folclorului autentic. Și mi s-a întâmplat să vină artiști iar oamenii să se uite la ei și să nu aplaude.

Ai simțit vreodată că publicul își pierde buna-cuviință pe parcursul unui spectacol?

Da, într-un fel, da. Spectatorii sunt mult mai vehemenți în anumite privințe. Dar și această plăcere de a urmări un spectacol se educă în timp. Noi suntem, ca nație, mai reticenți. Ne este greu să acceptăm ceva ce nu am mai văzut. Chiar și din punct de vedere culinar. Și cu atât mai mult în cultură. E greu să intri sub pielea omului. Asta se întâmplă pentru că oamenii găsesc modalități mai facile de entertainment: televizor, telefon, aplicații.  Dar tot instituțiile de cultură sunt de vină pentru treaba asta, pentru că nu reușesc să fie competitive, să țină pasul cu noile preferințe ale omului. Oamenii își pierd răbdarea. N-au fost educați în sensul ăsta. Noi, după 1989, am avut 30 de ani în care am fost obișnuiți extrem de prost.

Da. Ca atunci când cântă mai mulți artiști și la ultimul pleacă aproape toată lumea. Sau lumea nu vine la trupa din deschidere…

Da, asta este o problemă foarte mare pentru antreprenoriatul cultural. Dacă vrei să organizezi un festival sau un concert, trebuie să cauți formații care să cânte în deschidere care sunt timpul sunt sacrificate. Ele trebuei să cânte pentru cinci oameni, chiar dacă sunt trupe bune și calitatea lor artistică este ireproșabilă. Nu e normal.

Practic, presiunea pe tine, ca organizator, este să plătești și onorarii, dar și să asiguri un public satisfăcător?

Bineînțeles.

Care este diferența dintre Casa de Cultură și mediul privat?

Este mai greu. În mediul privat ești forțat să faci lucrurile și bine, și eficient,  e important să nu dezamăgești ca să ai o continuitate, să poți funcționa. Am organizat Festivalul de film la Muzeul Județean, care a fost un prim pas important pentru mine. A fost un eveniment de trei zile în care am încercat să scot oamenii din sălile de cinema și să le introduc într-un cadru mai neconvențional, în curtea unui muzeu, pe scaune, cu un proiector în aer liber.  Dar, totuși, oamenii încă nu au încredere în anumite producții private. Mai ales că, în Bistrița, suntem cu câțiva ani în urmă față de alte zone. Dar sunt și oameni deschiși la aunimite proiecte și vor și altceva față de ceea ce ce se întâmplă, în general. Și potențial există.

Te axezi mai mult pe partea de filme, teatru?

Da, am avut trei producții, una în Năsăud, două în Bistrița. Dar cu actori puțini, spectacole axate pe comedie, pe ideea de teatru de club. Mersul la teatru, la operă s-au împămânenit ca niște activități pentru elite. Unii oameni nu consideră că sunt destul de elevați ca să meargă al teatru. Dar sunt producții accesibile, chiar dacă omul de rând nu crede că poate să aibă o relaxare în asta. Da, trebuie să ai o conduită cât de cât normală când mergi la o piesă de teatru și să fii, totuși, prezent. Dar asta încerc să îi fac să înțeleagă pe oameni că pot să se distreze și altfel.

Crezi că publicul a ajuns la un apogeu în ceea ce privește divertismentul legat de mijloacele tehnologice „at home“ și va reveni la ieșiri în oraș, spectacole, concerte?

Da, este un aspect provocator. Într-adevăr, oamenii, încet, încet, încep să conștientizeze că prea se închid în ei. Dar nu putem să ne mințim singuri. Nu putem să așteptăm să revină altă modă. Trebuie făcut ceva. Pentru că omul așteaptă să-i îi dai o alternativă. Dacă nu o vede, merge în continuare cu capul în telefon pe drum. Eu am văzut o provocare în antreprenoriatul cultural. Și cred că se pot face și din această postură să contezi, să schimbi lucrurile. Doar că trebuie să cauți inovația, pentru că altfel nu reziști pe piață, fără ea.

 

 

SPUNE-TI PAREREA