Peisajele care îți taie răsuflarea atunci când dai search „Colibița“ pe google, comparația cu Elveția sau Austria, mediatizarea intensă sub brand-ul „Marea de de la Munte“ au creat așteptări uriașe cu privire la zona care, în 2017, a primit recunoașterea după care s-a tânjit ani la rând: atestarea ca stațiune turistică de interes local. După Borsec și Sucevița care au primit, la acel moment, statut de stațiuni turistice de interes național, Colibița a fost atestată la nivel local, la fel ca Baia de Fier, Boghiș, Moisei, Negrești Oaș, Pojorâta, Sângeorgiu de Mureș, Băile Banffy, Băile Ocna Dej și Moinești-Băi.
Zona a fost mediatizată destul de intens în ultimii ani, dar, rareori, într-un mod realist. Ori i s-au acordat valențe extraordinare, fiind ridicată în slăvi pentru aerul ozonat și supranumită Marea de la Munte sau Mica Elveție, ori a făcut furori cu temele negative, cum ar fi apa menajeră deversată în lac, bărcile cu motor și alte nereguli privind protecția mediului și desfășurarea activităților de cazare și turism.
Mi-am petrecut ultimele zile frumoase de toamnă în zonă și felul în care Colibița arată acum, la doi ani după atestare și la momentul inaugurării primului tronson de drum nou-nouț mi se pare demn de reținut.
Drumul de la Colibiţa e ca în Elveţia. Lucrarea de 10 milioane de euro a fost recepţionată (FOTO)
E drept că stațiunea are ce oferi în ceea ce privește cadrul natural, dar e destul de dificil să detectezi o porțiune care să îți încânte privirea fără să fii zgâriat pe retină de garduri dărăpănate, tuburi de beton, grămezi de moloz, cabluri care spânzură de pe stâlpii de electricitate, săpături, bolovani, folii de plastic care flutură în vânt, clădiri în paragină etc.
De fapt, zona este într-o continuă vânzoleală în ceea ce privește construcțiile, este răntălită dintr-un capăt în altul și aproape că nu mai vezi un petec de iarbă verde. Peste tot sunt construcții începute și neterminate, construcții în desfășurare, săpături și, în general, predomină un aspect de șantier. Clădirile și resorturile turistice finalizate nu au un stil unitar, fiind, mai degrabă, într-un contrast unele cu altele. Sunt pensiuni și restaurante „high class“ în care te-ai cam sfii să intri dacă ești montagnard și îți șiroiește noroiul din ghete după o drumeție, dar și locuri în care poți să mănânci o ciorbă relaxat, simțindu-te în largul tău în cazul în care ai venit la Colibița pentru că iubești natura, nu ca să îți faci selfie pe baraj și cu un cocktail pe ponton. Una peste alta, diversitate este un lucru bun și e bine că s-au dezvoltat și unități de cazare care să își adreseze oferta unui public cu pretenții și venit pe măsură.
Din loc în loc, de după garduri dărăpănate și năpădite de buruieni, se văd cum zac mai multe clădiri vechi, lăsate într-o stare deplorabilă. Probabil, au avut și ele perioada lor de glorie, cândva. Pe dealuri mai sunt câteva gospodării rustice și, pe lângă ele, mai pasc în liniște câteva animale, fără să se sinchisească de freamătul utilajelor, planurile de dezvoltare și agitația din stațiune.
Cam tot ce înseamnă turism intens la Colibița se concentrează în zona în care a fost finalizat drumul „ca în Elveția“. Dintr-o anumită porțiune, se termină brusc Elveția și începe România: drumul devine dificil de străbătut, plin de gâlme și gropi, șerpuiește printre copaci, câteva gospodării și case de vacanță, și coboară în localitatea Mița, de unde se poate ajunge la coada lacului. De la coada lacului ar urma să înceapă, pe viitor, o zonă de promenadă, plănuită de primăria Bistrița-Bârgăului. Mița este o localitate de vreo 200 de locuitori, dar pare, mai degrabă, abandonată. Clădiri și gospodării cu aspect învechit, acareturi îngrămădite aiurea, garduri rupte, un grup de căsuțe din lemn care îți dau fiori. Doar din loc în loc vezi vreo casă mai răsărită. Se spune că în 1979, când autoritățile au hotărât construcția lacului de acumulare, oamenii au fost strămutați aici și decizia a fost una dramatică pentru ei. Au fost nevoiți să își mute animalele, casele și chiar morții din morminte, pe care i-au așezat în cimitire private, lângă locuințe. Într-adevăr, cimitirul satului este destul de mic, semn că doar de la o vreme încoace se îngroapă morții acolo. De asemenea, se pot observa locuri cu morminte pe lângă casele oamenilor. Se mai spune că oamenii blestemau pe drum din cauza deciziei de atunci în ceea ce privește construcția lacului și, multă vreme, a circulat legenda că lacul își ia un fel de tribut periodic, ca pedeapsă: viețile celor care și-au găsit sfârșitul în lac.
Majoritatea turiștilor vin până la Colibița, dau o tură pe la baraj, la terasele din jurul lacului și pleacă. Puțini se aventurează până în Mița sau mai departe, pe drumuri forestiere. Deși sunt lucruri frumoase de descoperit aici. Ne-am cazat la cabana Ocolului Silvic Josenii Bârgăului și, pentru cine iubește viața în mijlocul sălbăticiei, este o experiență valoroasă. Cabana este construită pe drumul care merge spre Tăul Zânelor, în mijlocul pădurii. Nu e cel mai confortabil loc din lume, pentru că trebuie să faci foc în sobe ca să te încălzești, să ai apă caldă și să gătești. Dar pentru mine a fost reconfortant să gătesc friptură pe plită, dovleac copt, să frig slănină și păstrăvi la foc, afară. Am găsit și o cutie cu cărți vechi și am recitit câteva pasaje din Calistrat Hogaș, „Pe drumuri de munte“. Ba chiar am încercat să aprind lampa cu petrol de deasupra mesei, dar nu am prea știut cum să-i reglez fitilul ca să ajustez flacăra. Cabana are un aspect de casă de la țară, dar are, totuși, un smart TV, televizune prin cablu, curent electric și un aragaz pe care poți să îți faci cafeaua mai rapid decât pe soba cu lemne. Oricum, priveliștea pădurii este încântătoare, fie că soarele își strecoară lumina printre brazi, fie că ceața se lasă peste ei.
Undeva între Mița și intrarea pe drumul forestier care ține de domeniul silvic Josenii Bârgăului am descoperit o clădire impunătoare, luminată și surprinzător de luxoasă, numită Izvorul Zânelor. Face parte dintr-un viitor resort turistic, lucrările care se desfășoară în jurul ei fiind un semn că acolo va fi ceva grandios. Ne-am cazat o noapte într-o cameră de cel puțin patru stele, cu mobilier din lemn masiv și tot confortul pe care îl poate visa cineva în mijlocul pădurii. Personalul a fost foarte primitor și am apreciat mult micul dejun, foarte consistent și gustos, cu produse de casă.
E clar că locația reprezintă o investiție îndrăzneață și, spun unii, ar avea legătură cu un domeniu schiabil care ar urma să se construiască în apropiere.
Într-adevăr, acum câțiva ani au apărut pe masa Consiliul Judeţean Bistrița-Năsăud, niște schițe a unui domeniu schiabil, un proiect în colaborare cu CJ şi primăriile Bistriţa Bârgăului, Tiha Bârgăului, Prundu Bârgăului, Josenii Bârgăului, Livezile, Cetate şi Dumitriţa.
Dacă se va concretiza sau nu, rămâne de văzut în câțiva ani, la fel cum rămâne de văzut dacă se vor “calma apele” și în Colibița și vom ajunge să vizităm o stațiune în adevăratul sens al cuvântului.
Ati numarat tagile care baga cacatu-n LAC ?
Ati omis cele 101 de indicatoare către pensiunile din zonă, care îi întâmpină pe turiști când ajung la Colibița. Nu prea ne putem compara cu Austria, ori Elveția și nu neapărat din lipsă de potențial turistic, ci mai ales din proasta lui valorificare și punere în valoare. Fiecare stațiune, oraș, destinație turistică de acolo are un departament cu o echipă întreagă de oameni pregătiți care fac ca lucrurile să meargă ceas. La noi, din păcate, nu există o viziune clară, mai ales din partea autorităților care sunt depășite de situație și turismul se dezvoltă haotic. Totul rămâne pe seama inițiativelor private, mai mult sau mai puțin inspirate. Sperăm doar că lucrurile se vor normaliza, însă va mai dura ceva timp până acolo.