Într-o seară, la un eveniment, m-a întrebat o prietenă dacă am vreo poză cu mine machiată. Am început să râd. Am dat scroll prin arhiva telefonului și am dat de o fotografie rară cu mine făcută într-unul dintre singurele două momente din viața mea când eu am fost la coafor și la un salon de machiaj, la nunțile colegilor mei de redacție (nu m-am aranjat în mod deosebit nici măcar la nunta mea). Prima dată, mi-am făcut un machiaj dintr-ăla dramatic, cu pomeți și ochi conturați. Toată seara m-am simțit ca și cum ar fi trebuit să urmeze un moment culminant, ca în filme, în care eu să-mi trag masca de pe față și toată lumea să rămână surprinsă. Sau ca Joker, dacă ar fi să exagerez un pic, astăzi. A doua oară i-am spus tipei de la salon să nu insiste cu fardurile că nu e genul meu.
Chiar dacă, într-o vreme, aveam tendința să desconsider femeile care se machiază prea strident, acum văd lucrurile altfel. Într-o zi i-am făcut niște poze unei tipe care se rujează și își fardează ochii excesiv în orice moment al zilei. Acasă am descărcat pozele și m-am uitat la ele. Am încercat să mi-o imaginez cum ar arăta ea în realitate, fără rujul întins peste conturul buzelor, fără fardul negru, din belșug, în jurul ochilor. Era o femeie frumoasă. Sigur, nu genul de frumusețe care îți rupe capul, dar putea fi o femeie interesantă. Vorba lui Camil Petrescu, sufletul ar fi compensat „lipsurile“, dacă ar fi să credem că femeia e datoare să fie frumoasă sau să compenseze lipsa frumuseții prin altceva. Am privit fotografiile și am simțit un fel de tristețe față de străduința ei de a acoperi, de compensa „ceva“ prin tone de fard și ruj. Dar poate e doar impresia mea.
Când am început să lucrez în presă țineam un fel de rubrică de „lifestyle“ la săptămânal local. Acolo scriam tot felul de tâmpenii despre istoria modei, ce pantofi se purtau în antichitate, istoria machiajului etc. M-am documentat despre moda tuturor epocilor din istorie, cred că puteam să scriu o lucrare despre asta. Așa am aflat cât de importante erau frumusețea și machiajul pentru oameni, încă din toate timpurile. Faptul că unele persoane și-ar da viața și s-ar pune în tot felul de situații periculoase (sau ridicole) doar ca să arate cumva, să arate altfel decât arată, nu e ceva nou. Machiajul cu diverse substanțe nocive, decolorarea părului sau a obrajilor, străduința de a schimba sau de a ajusta ceva în aspectul fizic au existat din cele mai vechi timpuri.
Nu este nimic surprinzător în faptul că, în ziua de azi, machiajul profesionist a devenit aproape un cult și fetele care machiază la saloane sunt mai ceva ca duhovnicii. Pe multe le cheamă „nuștiucum- make-up profesionist“, deși, după mine, toate fetele care machiază și coafează ar trebui să se numească „Geta“. Asta pentru că, în copilărie, soră-mea, pe care o cheamă Geta, ne făcea pe buze cu coji de coacăze negre din grădină, ne împletea părul în multe cozi pe care le lega cu fire de iarbă, ne vopsea pe ochi cu acuarelele de școală. Vara, îi plăcea să își petreacă timpul împletind mătasea de porumb. Când am mai crescut și făceam „reuniuni“ cu clasa, soră-mea era tipa aia la care veneau fetele acasă și stăteau la rând ca să le facă părul și să le machieze. Țin minte că o dată a făcut o coafură cuiva și a dormit cu părul așa ca a doua zi să se ducă la un eveniment.
Ea era singura din cartier care știa să machieze și să coafeze, așa că tuturor le pica fața când apăream, dintr-o dată, într-o altă ipostază decât cea obișnuită, de elevă cuminte cu părul împletit într-o coadă. Cred că mai degrabă îmi plăcea reacția colegilor, decât ideea de a fi frumoasă sau aranjată. Mai târziu, am cam evitat să mă machiez sau să mă aranjez ca să nu creadă vreun fraier că aș face asta ca să mă placă el.
Chiar dacă coafatul și machiatul au devenit niște lucruri atât de rafinate, scumpe și pretențioase în ziua de azi, de multe ori când merg la evenimente mondene îmi vine să râd. Pentru că îmi amintesc iar de „Geta“, dar de data asta, altă Geta. Geta era fata cu trusa de farduri, ondulator și fixativ la nunțile de la țară. Mireasa, nașele, domnișoarele de onoare, mătușile, toate rudele și prietenele de sex feminin ale miresei treceau prin mâna pricepută a Getei, care le făcea pleoapele albastre sau verzui, buclele dolofane și cocurile țepene, securizate cu agrafe și fixativ că puteai să dai cuiva un cap în gură cu coafura și să ia somn. Cam asta era „Geta“. Sau „Nela“, depinde de sat. Oricum,moda nu prea s-a schimbat. Văd de multe ori, la evenimente cu ștaif, aceleași chipuri familiare, cu pleoape colorate și bucle impunătoare făcute de „Geta“ sau de „Nela“.
Am și amintiri tandre despre machiaj. Prin ’89- ’90 eram internată la un spital în Cluj. Aveam vreo trei ani, dar cred că pe vremea aia mamele nu se internau cu copiii, așa că stăteam în salon cu niște fete, probabil, adolescente. Țin minte că una dintre ele avea pleoapele fardate cu albastru și mie mi se părea că era foarte frumoasă. Uneori îmi dădea jeleuri și mă certa când plângeam. Într-o zi m-a anunțat că a venit mama și îmi amintesc și azi bucuria pe care am simțit-o când am văzut-o pe mama, pe coridor, purtând un pulover negru, tricotat, cu un fir argintiu prin el.
Mama nu s-a machiat și nu s-a rujat niciodată. Dar țin minte că aveam un ruj în casă, într-un ambalaj auriu. Rujul era verde, la prima vedere, dar, de fapt, dacă te făceai cu el, era roz. Geta, soră-mea, a fost tot timpul cea care impunea trend-ul în familie și mă mai ceartă și azi că nu îmi îngrijesc unghiile. Îmi cumpără rimeluri, fonduri de ten, farduri și creme pentru că știe că, altfel, eu nu mi-aș cumpăra niciodată. Fiică-mea mă privește uneori când mă fac cu rimel și mă ceartă, îmi spune că doar „fetele-cochetele“ „cu fundul bombat“ se vopsesc atâta. Sau Geta.
