Povestea de viaţă a lui Vişinel Bălan, copilul care a crescut în orfelinatele comuniste, o ştiţi probabil mulţi dintre voi.

Un reportaj cutremurător, cu titlul „Copiii lui Ceauşescu”, apărea anul trecut în „The Guardian“, în care junaliştii prezentau povestea tânărului abandonat în orfelinate, care a trăit pe străzi şi a ajuns absolvent de drept şi de UNATC. Al 13-lea copil al unei familii din Bacău a fost numit, în presă, de-a lungul timpului, “orfanul urcat dincolo de prejudecăţi”, “copilul statului”, sau omul care şi-a luat viaţa în mâini, demonstrând că poţi ieşi din sistem şi să ai o viaţă normală.

Vişinel este licenţiat în drept şi teatru, a fost coordonator de proiect la MTS, profesor de teatru, dar şi consultant la Saatchi & Saatchi. În 2013, a înfiinţat ONG-ul „Desenăm Viitorul Tau” – care lucrează cu copii institutionalizaţi. De un an de zile, bate ţara din lung în lat, cu o maşină, alături de voluntari şi vizitează centrele de plasament din ţară, pentru o cercetare. A vizitat aproximativ 180 de centre de plasament, rezidenţiale şi apartamente sociale şi a stat de vorbă cu peste 1200 de copii instituţionalizaţi. La finalul acestui an, Vişinel Bălan va finaliza cercetarea denumită „Eşecul post instituţionalizare”, cercetare prin care vrea să schimbe în bine sistemul de asistenţă socială din România. Cunoaşte, poate mai bine decât oricine, problemele din sistem, atât ale copiilor cât şi ale angajaţilor.

M-am întâlnit cu Vişinel în Bistriţa, după ce a vizitat Casa de tip familial de la Teaca şi se îndrepta spre Centrul de la Beclean, unde nu a mai ajuns, nefiindu-i permis accesul de către “conducere”. Dar şi asta face parte din cercetare, reticenţa şefilor de centre faţă de cei din ONG-uri. În două ore, am discutat cu Vişinel Bălan despre un sistem în care birocraţia bate empatia şi umanitatea, despre un sistem care a evoluat doar prin clădiri moderne, despre un sistem din care copiii ies cu gânduri suicidale şi fără şanse reale de a se integra în societate.

Augustin Danci: Cum ai ajuns în judeţul Bistriţa-Năsăud?

Vişinel Bălan: Simplu…să fac o cercetare, să mă întâlnesc cu copii din centre şi să văd care sunt problemele cu care ei se confruntă. Chiar dacă chestionarul e destul de clar şi urmăreşte nişte întrebări clare, pe lângă cercetare eu am şi discuţii cu ei. În general, eu petrec ca o oră şi jumătate în discuţii cu tineriiLe şi povestesc viaţa mea, că aşa pot să le câştig încrederea, să empatizeze cu situaţia mea. De obicei, ei sunt destul de reticenţi, rezervaţi, nu vor să vorbească cu oricine.

 Augustin Danci: Cum a fost întâlnirea cu cei de la Teaca?

 Vişinel Bălan: La Teaca a fost foarte interesant. Ei mi-au spus că vor să facă voluntariat, să se implice. Eu le vorbesc foarte mult de cât de importantă este şcoala. Le povesteam că eu eram cerşetor, mergeam la cerşit, dormeam prin gări, dar şcoala a rămas pentru mine punctul forte. Le spuneam că singura mea şansă, adică faptul că sunt astăzi aici, e pentru că am mers la şcoală şi m-am ţinut de şcoală. Mi-aş fi dorit să îmi povestească mai mult despre vieţile lor, nu am reuşit să intru foarte mult în poveştile lor, poate pentru că au fost stânjeniţi de prezenţa personalului. La Satu-Mare, personalul ne-a lăsat singuri, aici a fost prezent.

 Augustin Danci: Am citit povestea ta, e o diferenţă foarte mare dintre sistemul instituţional în care ai crescut tu şi cel de acum. Dar cum îl vezi tu pe cel de acum, cum vezi integrarea copiilor şi ceea ce face statul?

 Vişinel Bălan: Ceea ce face statul e OK, însă eu sunt împotriva centrelor, indiferent că sunt mici sau sunt mari. Eu cred că NU mai trebuie să existe centre în România, decât centre de primire-urgenţe, unde, dacă familia îl abuzează fizic sau sexual pe copil, să fie preluat de autorităţi şi dus în acest centru şi ulterior să fie plasat unui asistent maternal sau într-un apartament social. Sunt de acord cu apartamente sociale, dar nu cu centre.

 Augustin Danci: Crezi că se va renunţa definitiv la aceste centre de plasament?

 Vişinel Bălan: Eu îmi doresc, este visul meu în 2016. Dacă Ministerul zice că în 2020, eu zic în 2016. Nu este o utopie, trebuie să îţi impui efectiv. E foarte simplu ce poţi să faci cu copiii: închiriezi mai multe apartamente şi îi duce pe toţi în apartamente, îi pui să fie într-o comunitate. Eu, de exemplu, sunt împotriva centrelor la ţară, e o zonă foarte limitată. El oricum se naşte cu un handicap, cel emoţional, că nu are o mamă şi un tată şi trăieşte al doilea handicap în momentul când este abandonat. Şi atunci trebuie să găseşti echilibrul. Motivul pentru care am demarat cercetarea este că m-am dus la Parlament, să le vorbesc omuleţilor şi să îi întreb ce facem, ce se întâmplă cu tinerii ăştia când pleacă din centre. Toată lumea dă din umeri. Avem o lege destul de OK, cu mici articole handicapate, dar sunt handicapate pentru că cei care au gândit-o, au gândit-o din perspectiva background-ului profesional, nu din perspectiva unui copil care trăieşte experienţa instituţionalizării. Am zis că îmi iau geanta, mă apuc să printez 1000 şi ceva de cehestionare şi plec prin ţară.

 Augustin Danci: Şi cum ai fost primit de reprezentanţii centrelor?

 Vişinel Bălan: E adevărat că nu am avut deschidere peste tot prin ţară, Bistriţa mi-a răspuns pozitiv şi Ardealul, în general. În momentul în care voi finaliza şi voi publica raportul, în cel puţin trei limbi, voi merge foarte mult printr-o influenţă media, mă bazez pe mass-media să mă susţină, fiindcă nu poţi schimba, dacă nu provoci subiectul opiniei publice. Ne spuneau cei de la Satu Mare că, la 18 ani, îi dau afară…cei de la Teaca la fel mi-au zis: aaa, păi noi nu ştiam că avem dreptul să stăm şi după 18 ani, decât dacă ne continuăm studiile”. Le zic: ba da, aveţi voie, aveţi voie să mai staţi încă 2 ani şi, în ăştia 2 ani voi trebuie să fiţi pentru o viaţă independentă.

 Augustin Danci: Crezi că sunt pregătiţi? Câţi sunt pregătiţi pentru viaţă, după ce ies din aceste centre?

 Vişinel Bălan: Între 3 şi 7 la sută merg mai departe şi reuşesc, 10 la sută se sinucid, în medie…chiar colegul meu de cameră s-a sinucis. Aproximativ 60 şi ceva la sută aleg calea cea mai nefericită, fie devin infractori, fie stau pe străzi, fie se apucă să facă diferite lucruri mai puţin plăcute. Eu asta le spun tuturor: haideţi să fim puţin egoişti, să ne gândim la viaţa noastră şi să dăm plus valoare vieţii lor, ca viaţa noastră să fie OK.

 Augustin Danci: Asta nu înseamnă că sistemul eşuează până la urmă?

 Vişinel Bălan: Păi chiar eşuează, e groaznic, e chiar lamentabil cum eşuează. Păi de ce să reuşească, când copilul evoluează sub o presiune? În astea două zile cât am stat prin nord mi-am dat seamă că personalul le spune să nu se afirme. Le spunea: „mai taci din gură, mai taci din gură! Păi ăsta deja e primul handicap, când îi spui unui copil să tacă. Lasă-l să spună ceea ce simte. Le spuneam celor de la Teaca: Fiţi obraznici! Au existat reacţii urâte chiar din partea personalului? Adică cum să fie obraznici? Da, să fie obraznici, să fie copii. Atât timp cât nu-l răneşti pe cel de lângă tine poţi să fii obraznic. E normal să experimentezi, să explorezi.

 “Marea lor problemă e că nu pot să aibă o relaţie, o iubită”

 

 Augustin Danci: Care e marea lor problemă?

 Vişinel Bălan: Îmi spuneau că marea lor problemă e că nu pot să aibă o relaţie. Da, exact aceeaşi problemă am avut-o şi eu, la mine se sesiza Poliţia şi eram urmărit, ca să nu mă întâlnesc cu prietena mea. Încercam să explic personalului că e foarte important să acceptăm că e o vârstă la hormonii lucrează, e normal să ai o relaţie, e normal să ai o iubită. Câţi dintre ei discută cu copiii despre contracepţie, despre sex, despre măsuri de prevenţie? OK, teama lor e ca nu cumva o fată să dea naştere unui copil, dar nu discută cu fata aia şi să îi spună: Ştii, nu îţi interzic să faci sex, că oricum poţi să îmi zici că eşti la şcoală, te-ai întâlnit cu ăla şi apoi vii înapoi ca şi cum totul e perfect. Sunt centre în care fetele merg însoţite  de personal, ca să nu fie scăpate. Păi cum formezi deprinderi independente, când tu la 17 ani mergi de mână cu personalul la şcoală? Nu este OK! Ceea ce poţi să faci tu ca om este să îl ajuţi să conştientizeze că nu e bine să facă sex neprotejat, discuţi cu el. În centre, partenerii se ataşează de parteneră, eu am făcut asta, o vedeam mamă şi tată pe partenera mea.O fată ne spune aseară că şi ea a avut o tentativă de suicid. Înţeleg perfect şi ştiu că dacă îi întreb pe toţi de acolo, jumătate au încercat să se sinucidă. Şi totul e pe fond emoţional, fiindcă există o presiune: NU fă aşa. Lasă omul să cunoască, nu-l limita de frica sistemului, să nu care cumva să aibă un copil.

 Augustin Danci: Din ce înţeleg eu, ei nu sunt integraţi deloc când ies de acolo…

 Vişinel Bălan:Da, da… Ei vor recunoaşte cu adevărat integrarea dacă se respectă ăia doi ani, de la 18 la 20 sau de la 20 la 22. Legea spune că, după ce renunţi la şcoală, mai ai dreptul să stai 2 ani. În ăştia doi ani, trebuie să fii pregătit pentru o viaţă independentă. Marele handicap al sistemului e că nu respectă acest articol.

 Augustin Danci: Concret, de ce ar fi nevoie?

 Vişinel Bălan: Nouă ne-au spus copiii că nu vor să audă de psiholog, nu au încredere în psiholog. Mi-au spus: de ce să avem încredere pentru că noi le spunem şi ei dau cu gura, ne toarnă la şefă. Copilul ăla nu se mai deschide, nu se mai poate vindeca pentru că este trădat. Nici eu nu aveam încredere în psiholog şi îi spuneam colegului meu de bancă, care nu era din centru.

 Augustin Danci: Bun, dar au trecut atâţia ani de atunci…

Vişinel Bălan: E o practică şi astăzi…Ce ar trebui să facem? Să avem specialişti dedicaţi, să existe terapie, problema sistemului de protecţie a copilului este că nu are terapeuţi. Mi-au trântit-o sec că nu se angajează nimeni pe salariul ăsta. Eu înţeleg problema, dar trebuie să mai bagi acolo nişte bănuţi, dacă nu se angajează. Marea problemă este birocraţia, fiindcă tu nu poţi să lucrezi cu hârtiile în relaţia cu copilul, tu trebuie să lucrezi terapeutic, să vorbeşti cu copilul, nu să îi spui că nu poţi vorbi pentru că trebuie să faci un raport.

 Augustin Danci: De obicei, lucrurile acestea ies la iveală când apar cazuri şocante. Un astfel de caz s-a întâmplat recent la Bistriţa, o fată fiind omorâtă de un copil al străzii. Au apărut reacţii, toţi vorbeau de integrare, să facem ceva…

 Vişinel Bălan: Sistemul de protecţie a copilului pluteşte astăzi pentru că există societatea civilă, care este foarte implicată. Am un mare respect pentru HHC România, dar nu este suficient să existe ei, sau Salvaţi Copiii sau UNICEF, atâta timp cât banii sunt la sistemul de stat. ONG-urile primesc o cotă parte, nu primesc bani pentru specialişti, ei ajută că cerşesc de dinafară, roagă societatea şi oamenii să mai doneze.

 Augustin Danci: Ce reacţie ai când auzi de un astfel de caz, precum cel de la Bistriţa?

 Vişinel Bălan: Aaaa… mie mi s-a părut foarte tare, mă minunam că doar un copil a făcut asta. Eu nu pot să condamn acel copil de 16 ani. Este trist că s-a întâmplat asta, sunt de acord. Sunt empatic, plâng uşor, dar cu ce mă ajută, dacă fapta a fost comisă? Ce pot să fac cu acel copil, să îl ajut, să îl salvez? Că îl condamn, că face puşcărie? Copilul are nevoie de terapie, de consiliere, ajutat să conştientizeze că a greşit, ajutat să se reabiliteze. Dacă îl închizi într-o cameră cu alţii 25 de copii mai rău îi faci. Când va ieşi din penitenciar, nu va comite doar o crimă.

Cât de uşor e să-l etichetezi şi să vezi doar partea rea din copil, cât de uşor e să-l tranformi într-un monstru, într-o fiară de om, o figură care nu s-a putut integra! Ce aşteptări să ai de la un copil de 16 ani, care trăieşte pe străzi, când tu treci pe lângă el în fiecare zi şi nu-ţi pasă, te doare în fund de el şi acum te trezeşti tu Zeus şi zici: mamă, ce animal, ce ţigan borât, că ăsta trebuie omorât…Se renaşte efectiv rasismul. Gândirea noastră este bolnavă, noi, ca fiinţe, suntem bolnavi şi aici este vina şi a sistemului de protecţie. Ce căuta copilul pe stradă? Noi, ca oameni, ne tratăm pe minorităţi, pe categorii sociale, dar nu putem avea puterea de a ne trata ca oameni simpli, egali, indiferent de statutul social. E normal să ai o reacţie că a fost fata omorâtă. Şi eu am asistat la crime, nu e uşor, dar niciodată nu am avut în gând să vin să îl strâng de gât pe ăla care a comis crima. Trebuie să avem raţiunea să ne dăm seama ce l-a făcut pe om să comită acel gest, să lucrăm cu ei. De aia ne-a făcut Dumnezeu cu raţiune, să îi ajutăm să nu mai comită astfel de fapte. Dacă tu îl încarci cu o energie negativă, omul ăla se transformă într-un animal dispus oricând să te elimine.

 Augustin Danci: Totuşi, Primăria Bistriţa, statul, le dau unele beneficii…

Vişinel Bălan: Da, citisem articole de la voi în care am văzut că le-a dat Primăria locuinţe şi au vândut tot din ele. Mie mi se părea foarte tare să vândă locuinţa. Tu când i-ai dat locuinţa ai făcut consiliere cu el, ai făcut consiliere psihologică pe o perioadă de 5 ani? Cu un homeless trebuie să lucrezi cel puţin 5 ani ca să îşi accepte condiţia şi să îşi schimbe viaţa, dar cu terapie, cu multe mecanisme de intervenţie. Ăştia s-au spălat pe mâini că i-au dat locuinţă. Degeaba i-ai dat o casă dacă nu este pregătit şi format pentru a-şi găsi un loc de muncă.

 Augustin Danci: Da, dar la noi se porneşte de la ideea că sunt cazuri pierdute…

 Vişinel Bălan:Nu există caz pierdut, există indiferenţă şi prostie. Am fost în Franţa, homeleşii de acolo muncesc, în Malta există subvenţie pentru cei care trăiesc pe stradă, iau aproape 500 de euro.

 Augustin Danci: Ştii că unii oameni o să fie revoltaţi de ceea ce zici…

 Vişinel Bălan:Oamenii au dreptul să zică ceea ce vor, dar să iubească, să trateze fiecare om de la egal la egal. Eu nu sunt mai presus faţă de altul decât poate prin inteligenţă, prin studii şi poate că tu ai backround-ul tău şi eu am background-ul meu, suntem unici prin structură emoţională, dar suntem oameni. Cu cât mai mult acţionezi negative, cu atât mai mult e viaţa ta o povară. Iar eu cred asta şi le spun şi copiilor să nu mai gândească negativ, să se iubească, că pot fi egoişti, dar să nu uite să-l iubească şi pe cel de lângă ei. Sună buddist, musulman sună mai puţin ortodox, fiindcă ortodocs e să îţi fie frică. Eu zic să nu îţi fie frică de nimic, atât timp cât nu răneşti.

“Asistenţa maternală de astăzi este business-ul secolului”

 Augustin Danci: Pe de altă parte, a mai fost un caz şocant la Bistriţa, în urmă cu câţiva ani, când asistenta maternală a mutilat un copil, care a murit în chinuri groaznice…

 Vişinel Bălan: Ştii ce mi-au zis copiii de la Teaca? Mi-au zis că sunt dezamăgiţi de sistemul de protecţie privind asistenţa maternală. Foarte mulţi au fost crescuţi de asistenţi maternali. Mi-au zis că îi cresc până la o anumită vârstă şi apoi îi trimit înapoi la casa de copii. Nu mi se pare normal. Asistenţa maternală de astăzi este business-ul secolului. Omul ăla te ia pentru că primeşte un venit, dar nu îi pasă de tine şi asta este cel mai trist, să nu salvezi un copil fiindcă tu îţi urmăreşti un scop financiar. Din nefericire, peste 50 la sută dintre asistenţii maternali nu gândesc din perspectiva de a ajuta un copil. Ei nu sunt văzuţi niciodată ca şi copiii lor adevăraţi. Aia nu este asistenţă maternală, e bătaie de joc, îţi baţi joc de copil. Sistemul de asistenţă maternală e o idee genială, dar trebuie să facă evaluări şi analize profunde, ca acei copii să crească bine. I-am întrebat la Teaca de câte ori au venit, pe lună, asistentul social şi psihologul şi mi-au spus că o singură dată, la început. Dacă asistentul maternal nu este monitorizat, face ce vrea cu sentimentele tale.

 Augustin Danci: Da, dar cei de la DGASPC spun că nu au personal, că nu au timp să verifice…

Vişinel Bălan: Atunci trebuie făcută o presiune şi schimbat cadrul legislativ. Eu le-am recomandat să intre în grevă, protestul este cea mai mare putere pe care o au. La Lufthansa, dacă nu le convine ceva, sindicatul declară că intră în grevă. Eu nu am văzut asistenţa socială să intre în grevă. Eşti prost plătit pentru că tu accepţi să fii prost plătit, permiţi sistemului să îşi bată joc de tine. Problemele şi salarizarea proastă a personalului îi fac să devină vulnerabili. Le recomand celor din personal să se uite la “La vita e bella (Viaţa este frumoasă)”, cum îşi creşte copilul ăla, omul, tatăl care urmează să fie executat. El îi transmite copilului că e un joc ceea ce trăieşte. Câţi dintre ei au reuşit să le transmită copiilor că tot ceea ce trăiesc e un joc, o bucurie şi trebuie să exploreze fiecare clipă. Nu, l-au îndoctrinat şi l-au dus la problemele lor personale!Copilul nu trebuie să ştie de probleme, trebuie să se bucure de vârstă şi atât, tu creează-i cadru, ajută-l să exploreze. Păi ce să explorezi că la Teaca centrul este foarte nou şi frumos, dar nu mă ajută cu nimic, fiindcă nu am văzut niciun parc de joacă.

“Din perspectiva unui copil, unele casele de tip familial înseamnă puşcărie”

 Augustin Danci: Cum ai defini, în câteva cuvinte, dincolo de definiţia din DEX, “integrarea”, cum ar trebui să fie?

Vişinel Bălan: Lasă-l pe copil liber, să descopere el natura, mediul, tot ceea ce mişcă în jurul lui. Asta îmi spuneau copiii de la Teaca şi de la Satu-Mare, că vor libertate. Ei zic că e puşcărie. Din perspectiva unui copil care nu are acces la mediu, este puşcărie. Personalul spune că dacă păţeşte ceva copilul, răspune. Cercetarea îşi propune să retragă această responsabilitate personalului.

 Augustin Danci: Ai atins nişte subiecte sensibile şi greu de înţeles. Eu cred că mulţi vor fi revoltaţi să citească aşa ceva. Cum adică să nu fie personalul responsabil dacă fuge copilul din centru?

 Vişinel Bălan: Copilul, indiferent de vârstă, trebuie să îşi asume faptele. Legea spune că de la 14 ani îţi asumi faptele, sistemul spune că până la 14 ani nu ai voie să fii conectat cu mediul. Dar 4 ani (14-18) nu sunt suficienţi ca tu să fii integrat în societate, în contextul în care nu se face nimic, workshop-uri, ateliere, discuţii despre pregătirea lor pentru o viaţă independentă şi el când pleacă din sistem intră într-o stare de panică şi dezvoltă o depresie care este foarte greu de vindecat.

Augustin Danci: Crezi că vei schimba ceva din sistem, într-o oarecare măsură?

Vişinel Bălan: Sunt foarte optimist că voi face ceva fain, sunt conştient că poate nu o să reuşesc să conving statul roman să le acorde subvenţie doi ani după ce pleacă din asistenţă, dar pentru un an sunt sigur că voi reuşi. Sunt conştient că poate nu voi reuşi să cream de la anul un mecanism de monitorizare a copiilor post – instituţionalizaţi şi să intervină în momentele critice. Ceea ce pot să fiu sigur e că eu, după raportul ăsta, e că eu voi solicita nişte modificări în lege, iar cercetarea asta îmi va oferi pârhia normală, legală, să pot să fac transformările de care copiii au nevoie, să fie mai bine. Visul meu este să gândesc un mecanism prin care atât angajaţii cât şi tinerii să fie monitorizaţi.

(Interviu realizat în 2015)

 

SPUNE-TI PAREREA