De fiecare dată când în atenția opiniei publice ajung veștile unor crime, sinucideri sau presupuse sinucideri, se discută intens despre testarea psihologică, dar și despre înmormântarea creștinească.
Dacă autorii unor crime sunt profesori, polițiști, militari ori practicanți ai altor meserii care necesită testare psihologică, tuturor le pică fața că… vai, a trecut testarea psihologică!!! Nu încetez să mă mir că lumea își pune încă această întrebare. Pe de o parte, e clar că testările psihologice standard sunt o prostie și pot, eventual, să depisteze dacă un om suferă de tulburări grave în ceea ce privește percepția realității. Dar în niciun caz, o astfel de testare psihologică, nu poate anticipa capacitatea unui om de a-și pune capăt vieții sau de a comite o crimă. Pe de altă parte, cred că toți suntem puțin ipocriți atunci când îi judecăm pe alții și credem că ajung să comită un anumit gest pentru că au probleme psihice grave.
Mintea umană este încă un mister chiar și pentru cei mai avansați cercetători și nimeni nu poate anticipa cu exactitate de ce este capabil un om care ajunge într-o anumită situație. Faptul că trăim într-o lume cu apă curentă, acces la tehnologie, haine și accesorii sofisticate, nu ne face cu adevărat civilizați. Părerea mea este că ar trebui să mai treacă multe milenii până ce omenirea va ajunge la o adevărată civilizație, cea spirituală. Chiar dacă ne unesc aceleași interese, avem aceleași standarde de viață, asta nu înseamnă că ne înțelegem unii pe alții. Sunt rare cazurile în care oamenii ajung la o conexiune spirituală adevărată și sunt echilibrați sufletește, își înțeleg cu adevărat greșelile și slăbiciunile și pot să ajungă la împăcare sau iertare. În general, suntem guvernați de anumite standarde sociale și propriile orgolii. Unii dintre noi suntem stilați la exterior, dar, în interior, nu depășim nivelul comunei primitive sau comportamentele din lumea animală. Suntem frustrați că nu avem standardul de viață pe care îl vrem, femeia sau bărbatul pe care îl dorim, nu putem trece peste pierderi, peste un orgoliu rănit sau peste o suferință.
Nu sunt specialist, dar cred că dacă un om ucide sau își pune capăt zilelor, nu înseamnă neapărat că are o problemă psihică care poate fi diagnosticată medical. Cred că, pur și simplu, ajunge într-un anumit punct în care nu mai este în stare să gestioneze o anumită situație din viața lui și asta are legătură și cu evenimentele anterioare din viața lui. Felul în care reacționează la o traumă sau un eșec nu poate fi anticipat printr-o simplă testare psihologică, ci prin repetate ședințe la psiholog. Evident, într-o Românie în care nivelul sărăciei abia le permite unora să aibă ce mânca, psihologul este un lux. Din păcate, în România a început să dispară și un punct de sprijin important în viața oamenilor de rând: suportul comunității. Oamenii sunt tot mai individualiști, vecinii abia se mai salută, asta în cazul fericit în care se cunosc, toți oamenii sunt preocupați de propria viață, de propria familie și, în special, de partea materială a vieții. Pentru unii, partea materială înseamnă chinul zilnic de a face față nevoilor sau de a supraviețui, pentru alții, înseamnă dorința de a avea și a demonstra mai mult și mai mult. Am stat de vorbă cu oameni care au prea mult, dar și cu oameni pentru care sărăcia a devenit insuportabilă. Și pot să vă spun că suferințele sufletești sunt la fel pentru ambele categorii. Uneori, nu e absolut nicio diferență între durerile celor săraci, ignoranți, educați sau bogați. Și nu e vina testărilor psihologice că oamenii ajungă să ucidă sau să se sinucidă. E vina noastră, că, de cele mai multe ori încetăm să vorbim între noi despre lucrurile care contează cu adevărat.
Al doilea subiect care stârnește controverse este cel legat de înmormântarea creștinească a unui sinucigaș. Este un subiect asupra căruia consider că atât psihologii, cât și teologii, ar trebui să revină și să chibzuiască mai mult. Nu vreau să comentez mai mult pe tema asta, dar vreau să aduc în atenție câteva întrebări. De ce un om care a dus o viață chinuită, a fost abuzat, a fost lăsat să se lupte singur cu lipsurile și propriile chinuri sufletești, nu are dreptul să fie înmormântat creștinește? Și de ce un om care comite abuzuri, îi împinge pe alții să-și ia viața și moare de moarte bună, are dreptul să fie înmormântat creștinește?
Aveți dreptate,omul nu era nebun(nu era diagnosticat cu nici o boala mintala),el era diabolic.Toata viața lui a trăit sa facă rău celorlalți prin șantaj,amenințări ,procese!!!!Avea realitatea lui care era complet diferită de a celorlalți!Nu a ajuns la asta pentru ca a fost abuzat sau știu eu ce alte traume.Ce a făcut e fix consecință a ceea ce a oferit toată viața lui!A căutat sa distrugă orice ființa din preajma lui!Nu era nebun….așa era el!!!