Se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire, de la nașterea României. Acum, mai mult ca oricând, toată lumea vorbește cu afectare despre tradiții, costume populare, ii și zestrea neamului românesc care trebuie perpetuată din generație în generație. Bistrița-Năsăud, mai presus de toate, se mândrește cu păstrarea valorilor tradiționale și este unul dintre județele în care manifestările folclorice sunt la ordinea zilei.

Spectacolele în care urcă pe scenă ansambluri de dansuri folclorice sunt apreciate ca un efort deosebit de a păstra și a perpetua tradiția. Dar ce valoare mai are jocul popular în ziua de azi? De la un obicei al satului, care avea un rol ritualic și social, s-a ajuns la un spectacol în care primează coregrafia și performanța. Mai mult de atât, meseria de “dansator” poate să fie chiar una privilegiată. Ansamblurile folclorice profesioniste de pe lângă instituțiile publice sunt plătite de stat, iar dansatorii sunt remunerați. Pe lângă această răsplată, ei au ocazia să se deplaseze în diverse locuri din țară sau din străinătate, primesc mese și cazări gratuite. Ei au menirea sfântă de a duce mai departe datina străbună, dar mai ales de a arăta diverselor popoare de pe glob spectaculosul dans folcloric românesc.

Evident, asta nu se întâmplă fără prezența obligatorie a oficialităților. În schimbul remunerației care le vine din bani publici, dansatorii din ansamblurile profesioniste au datoria de a însoți  politicieni, primari, prefecți și președinți de consilii județene în deplasările în străinătate, dar și cu alte ocazii: inaugurări de drumuri sau edificii, campanii electorale, serbări câmpenești etc. Costumul și dansul popular sunt încă iubite de popor, de aceea orice alăturare între ele și un politician este văzută ca un lucru bun, un semn că acesta este apropiat de omul simplu, din popor și își respectă rădăcinile.

 

Iosif Ciunterei, un tânăr bistrițean care a făcut studii de masterat în Etnologie, Antropologie Culturala si Folclor at Facultatea de Litere, Universitatea București, ne spune mai multe despre această transformare a jocului popular din ritual în spectacol:

“Ce însemna jocul tradițional acum 100 de ani pentru oamenii din vatra satului românesc? Oamenii de cultură și de specialitate din domeniul folclorului trebuie să fie destul de realiști când se discută despre acest subiect. Jocul tradițional însemna fără dar sau poate un adevărat ritual pentru comunitatea în care se practica. Majoritatea erau concepute ca o formă de comunicare între lumea de-aici, reprezentată de o comunitate socială dată şi o lume ”de dincolo”, reprezentată de ființe mitice.

Dacă ar fi să facem o analiză despre evoluția jocului popular de-a lungul timpului, de la ”jocul ritual” care a fost cândva în comunitatea sătească până la jocul de astăzi, jocul scenic sau de spectacol, observăm din cărțile de specialitate că primul pas important de deritualizare al jocului tradițional s-a făcut în 1850 când la Braşov, Iacob Mureşan (muzician) şi Ştefan Emilian (prof. de gimnastică) care culeg căluşul de la Simion Cicudeanu şi Ion Căluşeru din Luna de Arieş, prelucrează muzica şi jocul pentru a-l adapta scenei şi pentru a-l vehicula ca simbol naţional în rândurile burgheziei ardelene, cu scopul renaşterii conştiinţei naţionale.

Din interviurile realizate de etnografi pe teren în acea vreme reiese faptul că acest joc ritualic pătrunde în sfera scenică unde primează criteriile estetice și de performare artistică: ”brâiele costumului tradiţional şi nojiţele opincilor sunt înlocuite cu panglici tricolore” (Bib. Emilian, Ştefan „Istoricul Renascerei jocurilor (danţurilor) noastre naţionale Romana, Romanul şi Bătuta, precum şi a teatrului românesc în Transilvania” – 1886, Iaşi).

 

În contextul socio-politic al anilor 1848, călușul devine un dans de spectacol şi simbol al identităţii naţionale, iar în 1935 când mentalitatea rituală era încă puternică, căluşarii din Pădureţi, Argeş (conduşi de Ilie Martin din Maldăru) au fost selecţionaţi de Constantin Brăiloiu să participe la Festivalul Internaţional de Folclor, de la Londra care se petrecea în Albert Hall. Aici devenit legendar refuzul jucătorilor de a urca pe scenă fără usturoi la steag. “Douglas Kennedy a trebuit să cutreiere Londra după usturoi proaspăt, pentru că căluşarii din Argeş au refuzat să urce pe scenă fără usturoi la steagul ritual, despre care ei credeau că le conferă puteri supranaturale, venite de la iele” – (Revista Folk Dancers).

 

De-a lungul timpului au urmat și alte mișcări importante în transferarea jocului tradițional sau de tip ritualic, pe scenă sub formă de spectacol. De exemplu, prin intermediul evenimentelor de amploare care s-au petrecut în perioada ceaușistă – «Cântarea României», iar mai apoi sau prin emisiuni televizate, promotoare de «folclor autentic»: «Floarea din gradină», «Tezaur Folcloric», «O dată în viață», «Vedeta populară» ”, explică Iosif Ciunterei.

Pentru zona Bistrița-Năsăud, cel mai reprezentativ “document” despre ce însemna jocul popular acum aproximativ 100 de ani, este un fragment din romanul Ion, de Liviu Rebreanu, roman care a fost scris în perioada 1913-1920. Este fragmentul de debut al cărți, și descrie sensul jocului într-o comunitate. Tinerii sunt cei mai pasionați de dans, pentru că așa au ocazia să se cunoască și să își găsească o pereche. Pasiunea dansului nu îi părăsește nici pe cei căsătoriți, care își doresc să mai guste puțin din bucuria celor tineri. La joc se descătușează energii, se încheagă relații de iubire, se pun la punct înțelegeri și se stabilesc ierarhii.

“Briceag, cu piciorul pe o buturuga, cu cotul stâng pe genunche,cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfârâie degetele pe strune și cântecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior și areun picior mai scurt, iar la vioara numai trei coarde, dar secondeaza cu aceeași patima cu care Gâvan, un țigan urât și negru ca un harap, apasă cu arcul pe strunele gordunii. Din când în când Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Gâvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura.Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându-se uneori laHolbea, alteori la Gâvan, cu deosebire când schimbă melodia.

Sub tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Ardeleana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așează în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire. Cu cât Briceag iuțeste cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe subt mâna, le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc ridicând talpile, își ciocnesc zgomotos călcâiele, își pleznesc tureacii cizmelorcu palmele nădușite… Glasurile se îneaca în nourul de praf ce-i îmbrățișează pe toți… Rareori începe vreunul mai poznaș câteo chiuitură, în tactul svăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răgușit. Dar după doua-trei versuri o sfârșește într-un iuit aspru, istovit. Apoi dansul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatec. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor. Sânii acestora tremură sub iile albe și se ating din când în când de pieptul flăcăilor,turburându-le ochii și inima. Nu schimbă nici o vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute și fugare… Jocul ține de vreun ceas, fără întrerupere și tinerii nu se mai satură.[…]

Toate perechile se îmbulzesc în jurul lăutarilor, se ciocnesc, se izbesc cu coatele goale. Câțiva băiețandri, îngăduiți de curând la horă, amețiți de atâta învârteală, se clatină de ici-colo,de abia mai ținându-se în picioare, spre marea rușine a fetelor cu care joacă. Vreo trei perechi s-au retras în șură, mai la larg, unde însă praful se urcă până-n căpriori, des de să-l tai cu cuțitul… La câțiva pași de pâlcul jucătorilor stau fetele care au rămas nepoftite, privind cu jind, șoptindu-și uneori cine știe ce și izbucnind în râsete silite. La urechi și în cosițe au și ele buchețele de vâzdoage pestrițe și în mână câte un ghiveci mai mărișor pe care să-l dăruiască flăcăului cutare să-l pună în pălărie. Printre fete se mai rătăcește și câte-o nevasta tânără,cu năframă de mătase în cap, gata să intre în horă dacă s-ar întâmpla sa-i vie chef bărbatului ei să joace. Mai la o parte, mamele și babele, grămadă, forfotesc de necazuri și-și admiră odraslele. Copii neastâmpărați aleargă printre femei și chiar prin horă, fură florile fetelor și se bucură când victimele îi ocăresc sau se înfurie.

Bărbații se țin mai pe departe, pe lângă casă, pe la poartă,grupuri-grupuri, vorbind de treburile obștești, aruncând rareori câte-o privire spre tineretul dimprejurul lăutarilor.Primarul, cu mustăți albe răsucite tinerește, cu niște ochi albaștri mari și blajini, caută să-și păstreze demnitatea apăsând vorbele și însoțindu-le cu gesturi energice, în mijlocul unui pâlc de bătrâni fruntași.” (Liviu Rebreanu, Ion)

Pentru lumea de acum 100 de ani, jocul avea regulile lui nescrise, atât în ceea ce privește vestimentația, cât și în privința comportamentelor. Acesta ritual al satului avea un anumit rol pentru tineri, un altul pentru cei căsătoriți, pentru bătrânii satului, pentru cei săraci sau pentru cei avuți. În ziua de azi, costumul popular este purtat cu emfază, atât de către cei care vor să se remarce în politică sau în alte posturi, dar și de către cei care vor pur și simplu să se laude pe paginile de socializare. Coronițele de flori sau clopurile cu păun, care, pe vremuri, erau rezervate celor necăsătoriți, împodobesc astăzi pe oricine, de la tineri la oameni trecuți bine de tinerețe. Costumul popular este reprodus și multiplicat, fiind o afacere profitabilă într-o societate care este tributară acestor forme superficiale de abordare a tradiției.

La fel se întâmplă cu jocul popular. Chiar dacă sensul lui ritualic s-a pierdut, mișcările sunt reproduce și multiplicate, în cadrul unor spectacole care au cu totul alt rol decât cel de acum 100 de ani.

„Ce se întâmplă cu jocul tradițional pe scenă? Suitele de jocuri sunt restructurate, mişcările şi plimbările sunt selectate în funcţie de criterii artistice şi organizate în succesiune fixă. Fenomenul duce la standardizare, simplificarea repertoriului, omogenizarea interpretării, şi chiar la introducerea formelor scenice în curţile oamenilor. Dacă jocul tradițional punea accentul pe timpul şi spaţiul ritual, jocul scenic poate fi performat oriunde şi oricând. Jucătorii apreciază în mod special această libertate de mişcare, care le poate satisface visul călătoriilor în străinătate, al câştigării de premii, de prestigiu artistic şi uneori de avantaje materiale. Dar expunerea repetată al jocului pe scenă, transformă deseori jucătorul în „artist” ceea ce poate anulează valoarea estetică al jocului.

Astăzi s-a ajuns la o confuzie totală între tradiţional cu popular, iar popularul cu folcloricul. S-a transformat colinda în spectacol, jocul în spectacol, nunta în spectacol, botezul în spectacol, moartea în spectacol, muzica în spectacol, etc. Am dat uitării valorile tradiționale din vatra satului, am ajuns să jucăm și să cântăm numai muzică folclorizată. Din experiența proprie, pot spune că ”folclorul” a ajuns să fie o unealtă înșelătoare, o spun deși acest punct de vedere nu este conform domeniului din care fac parte. Oamenii de cultură din domeniul folclorului trebuie să își pună mari semne de întrebare referitor la modul cum acesta este promovat la ora actuală pe televizor și pe marile scene ale festivalurilor naționale și internaționale. Sunt convins că tot acest balet folcloric / prostituție folclorică care ne este prezentată astăzi ca fiind elemente tradiționale o să ne coste enorm de scump cândva…!”, este opinia lui Iosif Ciunterei.

 

 

 

 

 

SPUNE-TI PAREREA