Chiar dacă știrea zilei, prilejul de sărbătoare națională și dume tari a fost astăzi condamnarea lui Dragnea, eu am rămas marcată de o știre pe care am văzut-o de dimineață pe CNN. După scandalul fără precendent din Statele Unite, unde mii de copii ai imigranților au fost separați de părinții lor, senatorul Bob Menendez a luat cuvântul și a pus o parte dintr-o înregistrare extrem de tulburătoare, în care se aud mai mulți copii plângând după părinții lor.
Privind acest scurt clip video mi-am dat seama care este treaba unui ales al unei țări. Să țină cont de umanitate, de problemele reale ale unei comunități, să vină cu mesaje simple și penetrante.
Chiar și fără să fii foarte preocupat de politică și să nimerești doar din când în când pe canalele de știri, îți dai seama că Parlamentul României este un loc de indolență, somn, caterincă de doi bani, glume de autobază, replici de o grosolănie grețoasă între putere și opoziție, autosuficiență, propagandă și limbaj de lemn.
Și lumea s-a săturat. S-a săturat de grosolănie, nesimțire, grandomanie și oameni care nu au nimic de spus. De oameni care nu au noțiuni elementare de școală primară, dar sunt în poziții din care iau decizii în numele unui popor. Milioane de români deschid televizorul și își văd foștii colegi repetenți, care nu putea lega două fraze la școală, ajunși în funcții mari. Prin șmecherie, învârteli și oportunism. Cu siguranță sunt și excepții, dar majoritatea oamenilor ajunși la cârma țării sunt niște indivizi înfiorător de egoiști, care nu dau doi bani pe nevoile altora și habar nu au ce înseamnă onoare, datorie și iubire de țară. Niște indivizi care își insultă cu nepăsare propriul popor, în toate felurile.
Nu mă alătur celor care se bucură cu patimă de condamnarea lui Dragnea. Nu știu dacă este vinovat în dosarele în care a fost judecat, dacă sunt dosare instrumentate politic sau nu și nici nu mă interesează. Dar istoricul său dubios de om parvenit peste noapte, acțiunile lui, genul de persoane pe care le promovează în funcții, transmit oricărui om cu un minim de bun simț că un astfel de individ ar avea ce căuta cel mult la conducerea unei partide de poker într-o bombă de cartier. Și, să fim serioși, nu e vorba de PSD. E vorba de oameni. Știu că sunt primari în județul ăsta și în țară, chiar din PSD, care își iubesc oamenii din comunitățile pe care le conduc, au simțul datoriei și știu că funcție nu înseamnă grandomanie, înseamnă responsabilitate. Din respect pentru astfel de oameni care încercă să mențină ștacheta sus în PSD, Dragnea și alții ar trebui să plece.
Nu mă alătur nici celor care au distribuit prăpăstii, zilele astea, despre violatorul care va sta față în față cu victima. Acest lucru nu se va întâmpla pentru că, evident, orice lege are niște completări și există câteva puncte distincte în cazul victimelor vulnerabile, cum sunt victimele violurilor, violențelor, traficului de persoane ș.a.m.d. Nu am studiat toate legile, dar rapiditatea cu care s-au răspândit în mediul online informații apocaliptice despre modificarea codului de procedură penală mi-a dat de gândit. Să studiezi și să analizezi niște legi implică o muncă destul de serioasă și îți ia ceva timp, nu cred că poți lansa niște concluzii în câteva minute.
Puteți să mă înjurați, dar unele modificări mi s-au părut destul de justificate și o să dau câteva exemple.
- Mi se pare normal ca, atâta timp cât un om are calitatea de inculpat și încă nu s-a stabilit vinovăția lui, să nu apară în presă detalii despre dosar. Știu că poporul a jubilat ori de câte ori s-a dat la TV circ cu încătușați și indivizi îndesați în dube ori săltați de mascați, dar nu cred că acesta este un semnalment că suntem o națiune sănătoasă. Pe de altă parte, când se dă o știre despre un scandal în care este implicat cineva, audiența este enormă. De știrea că omul nu a fost găsit vinovat, în cele din urmă, nu mai află nimeni. Oricât de mult ne-am urî conducătorii și bogătașii, trebuie să înțelegem că prezumția de nevinovăție este valabilă pentru toți și nu e corect să condamnăm public pe cineva înainte să fie judecat.
- Data urmăririi penale să fie redusă la un an. Sunt de acord. Oamenii legii trebuie să își facă treaba și dacă sunt dovezi suficiente că un om a săvârșit ceva ilegal, dacă a fost reținut pe baza unor probe temeinice, nu ai niciun motiv să ții cazul în expectativă timp de câte 6-7 ani. În ultimii ani, s-au făcut pe la noi câteva descinderi răsunătoare și arestări cu mult zgomot, ca, după ani de zile inculpații să fie achitați. Asta nu dă nimănui de gândit?
- Faptul că s-a renunțat la sintagma “suspiciune rezonabilă” mi se pare o decizie bună și sunt convinsă că nu există în nicio legislație civilizată un termen atât de larg și de subiectiv care să permită aprecieri atât de relaxate cu privire la arestarea cuiva.
Dar, revenind la cele spuse anterior, cred că nu modificările în sine au stârnit indignare (sunt sigură că mulți nici nu au stat să reflecteze vreo clipă asupra lor), ci intențiile și calitățile dubioase ale celor care le-au inițiat.
Și aici vine întrebarea? De ce dracu ne conduc astfel de oameni și de ce nu alegem altfel de oameni?
De când am drept de vot, m-am folosit de el de fiecare dată și nu am votat niciodată cu PSD. Dar nici nu pot să spun că celelalte partide mi-au oferit o alternativă prea bună. În ultimii ani am luat în calcul și candidați cărora, din start, nu li s-au dat prea multe șanse și am urmărit cu interes activitatea partidelor noi, care se vor revoluționare, fresh, tinerești, deștepte.
Și revin la exemplul de astăzi, al senatorului din Statele Unite. Am stat să mă gândesc cum a reușit un om politic să pună pe tapet o problemă reală, să stârnească o emoție, să nu poată fi ignorat cu ușurință, chiar dacă opinia lui este una opusă puterii. Apoi m-am gândit la exemplele de la noi. Cristina Iurișniți care face parte din “cool=imea intelectuală” de la USR și în care elitele poporului și-au pus mari speranțe, are aceleași discursuri amărâte și plictisitoare ca un moș din vechile structuri. Dacă e Ziua Internațională a ceva se simte datoare să trimită un comunicat sforăitor și cu un ton ridicol încărcat importanță și seriozitate. Pe unele nici nu le parcurg la cât sunt de plictisitoare, altele mă enervează. De exemplu, comunicatul de Ziua Adopției în care spunea ce importantă e adopția și că hai să adoptăm un copil în weekend. WTF?!!! Ultima data când am vizitat secția cu bebeluși abandonați a Spitalului Județean am avut o revelație traumatizantă despre ceea ce înseamnă cu adevărat abandonul. Eram mamă de curând și începeam să mi dau seama cam ce înseamnă părinții pentru un copil mic. În salon plângeau mai mulți bebeluși, erau îngrijiți și hrăniți, dar lipsiți mângâierea și căldura unei mame. Și nu era genul acela de plâns când copiilor le este foame sau vor să fie schimbați. Era plânsul unor copii care se simțeau dezorientați și înspăimântați, pentru că nu era cineva care să le vorbească, să îi ia în brațe, să îi alinte și să le transmită că totul e ok, sunt în siguranță pe pământ.
Mi-am întins mâna spre unul dintre bebeluși și mi-a prins degetul cu putere, moment în care s-a oprit din plâns și s-a liniștit. A fost un moment dureros pentru că mi-am dat seama că eu va trebui să îmi retrag mâna și să plec și acel copil va rămâne singur și dezorientat.
Nu știu dacă doamna Iurișniți are copii, dar mi se pare cinic să îți transmit o opinie de doi bani despre adopție numai ca să te afli în treabă și să spui și tu ceva cu această ocazie… Ziua Adopției. Uneori am impresia că zilele astea, Ziua Adopției, Ziua Mediului, Ziua Victimelor Violenței au fost special create pentru ca politicienii sterili să trimită communicate în care se prefac că le pasă. Culmea, culmilor, aceeași Cristina Iurișniți a organizat un eveniment în care vrea să atragă atenția asupra violenței și inegalității de șanse la un salon de cinci stele, în care a invitat-o pe Tina Olari să facă o prezentare de modă. Că fix așa arată violența și nedreptatea în România, ca un hotel de cinci stele în care strălucesc rochii elegante pe manechine.
Nu mă mir că mesajul partidelor ca USR-ul nu ajunge la cine trebuie, când oamenii din USR care au ajuns în Parlament au o astfel de viziuni. Aș vrea să văd ziua în care în Parlament cineva o să pună o înregistrare cu o victimă a violenței care plânge și țipă sau niște imagini cu ceea ce înseamnă mizeria, foamea și sărăcia în România. Pentru că de comunicate, declarații, live-uri, selfie-uri și hashtag-uri de căcat pe facebook ne-am săturat.
