Problema cu feminismul românesc nu-i de la motostivuitor

De când avem o femeie premier, discuțiile despre drepturile femeii și problematica feministă s-au încins pe toate ulițele acestei țări în care au început deja ofertele la cadouri și evenimente patetice de 8 Martie.

Am mai scris acest lucru într-o postare pe pagina mea de facebook, dar reiau istorisirea: povestea asta despre feminism îmi amintește de o conversație între două babe, care mergeau acasă cu autobuzul de Sîngeorz, de la târgul de joi din Năsăud. Una îi povestea celeilalte despre fiică-sa plecată în italia și căsătorită cu un italian bătrân. Dorind, cel mai probabil, să justifice cumva moral această realitate, spunea că „acuma nu mai îi ca demult când fomeia era numa’ de obgeală (OBIÁLĂ, obiele, s. f. Bucată de pânză sau de postav cu care țăranii (uneori și militarii) își înfășoară laba piciorului, în loc de ciorap sau peste ciorap; p. ext. zdreanță, cârpă).

Aveam doar trei ani la Revoluție, dar cred că am prins cam tot procesul „emancipării“ feminine de după ’89. În prima parte a perioadei, problema femeilor era încă foarte departe de ideea de a se realiza profesional și a deveni, în acest fel, independente financiar.

După perioada de abstinență din timpul comunismului, principala preocupare a femeilor a devenit afirmarea prin blugi, cizme și tricouri cu franjuri, pantofi de lac și cam tot ce avea legătură cu înzestrarea materială, dar, mai ales cu afirmarea sexualității și relaxarea constrângerilor morale. Îmi amintesc revolta și crucile bătrânelor de la sate când dădeau cu ochii tricourile deasupra buricului și pantalonii mulați care lăsau fetele să-și  etaleze fundurile, „ca niște căprioare“. În copilăria mea, petrecută atât la țară cât și la oraș, nu am auzit prea des vorbindu-se cu admirație și respect despre vreo femeie care s-a realizat profesional  prin propriile forțe și a reușit să răzbească în viață. Nu. Toate exemplele erau ceva de genul „uite și la vară-ta, s-a măritat cu italianul ăla și acuma are casă, mașină, are tot ce-i trebe“. Căsătoria cu italianul, francezul sau neamțul erau maximul gloriei pe care îl putea atinge o femeie în acea vreme.  Îmi amintesc admirația aceea aproape religioasă față de felul în care s-a realizat o femeie „de succes“  și care se judeca în funcție de îmbrăcămintea utimul răcnet, poșeta scumpă, fardurile sidefii și parfumul  care se răspândea din belșug în jurul ei, în momentul în care se întorcea în sat de pe meleaguri străine. Nimeni nu vorbea atunci despre #metoo, orgasm, compromisuri în relații, finețuri gen „catchy“ sau „devorbacutine“.  Trusa de farduri, parfumul, blugii mulați și tot trusoul, ieșirile prin restaurante și pizzerii, la cafele și vermut Garrone, trebuiau obținute rapid  de orice tânără care se respecta și avea vreo aspirație spre ceea ce însemna pe atunci „lumea bună“. Nu conta foarte mult prin ce modalitate. Și cea mai la îndemnână era găsirea unui „sponsor“ . Evident, „sponsorul“ era răsplătit prin favoruri de natură feminină, iar acest lucru a devenit din ce în ce mai acceptabil pentru părinții fetelor, iar unii găseau în asta chiar un prilej de mândrie. Sacoșele cu blugi și cadouri era ceva despre care se vorbea cu mândrie pe băncile de pe ulițe,  unde se strângeau femeile la bârfe.

Bineînțeles, aici vorbesc despre femeile care prin anii ’90 încă erau adolescente ori se aflau în plină splendoare a tinereții.  Dar mai exista și un alt gen de „emancipare“. A femeilor care nu prea mai aveau de oferit mare lucru din punct de vedere sexual, în acea vreme, fiind deja trecute de floarea vârstei, dar țineau, totuși, la afirmare.  Banii munciți de bărbații lor prin Spania, Germania sau Austria, în agricultură, fabrici sau la pădure, erau transformați rapid în costume, pantofi, genți, mobile, perdele lucioase și fețe de masă. În perioada aceea , lumea intrase într-o cursă nebună a înavuțirii și era clar că nimeni nu avea să se dea bătut până ce ultima fâșie de linoleum nu avea să se schimbe în parchet sau gresie și ultima bârnă de lemn nu avea să fie schimbată cu un stâlpișor frumos, de inox sau chiar marmură.  Fardarea, înțolirea și mobilarea erau niște aspecte atât de importante că nimeni nu avea timp să se gândească la violuri, hărțuiri sau violență domestică. Uneori,  se auzea scandal, vecinul venea beat acasă sau vecina fugea împreună cu copiii ca să scape de bătaie, dar acestea erau aspecte normale în orice sat sau chiar pe scara de la bloc, așa că nimeni nu le dădea foarte multă importanță.

Aceste probleme au început să fie luate în serios abia mai târziu, când oamenii s-au trezit încet, încet din mirajul  chestiilor colorate, lucioase și plastifiate și și-au dat seama că obiectele și apucăturile de „uz occidental“ n-au venit  cu tot cu instrucțiunile de folosire. Și, cel mai grav, n-au venit cu tot cu adevărata bunăstare materială la care ne așteptam.  Să vorbești despre drepturile femeilor și feminism într-o țară aflată într-un moment în care nici bărbații nu se pot întreține din salariu, mi se pare de tot râsul. Tanti de la Agenția Națională  pentru egalitate în șanse între femei și bărbați (dăăăăă!?!!) se întreabă retoric de ce femeia nu poate fi „motostivuitor“.  Ce poate fi mai elocvent de atât?

Problema nu este dacă femeia poate fi „motostivuitor“, femeie de serviciu, casieră la supermarket, profesor sau doctor. Problema este că femeile  nu se pot întreține din propriul salariu, indiferent ce profesie ar avea. În rest, femeile din România sunt suficient de emancipate. E destul să arunci o privire la televizor, pe stradă sau pe rețelele de socializare și să vezi că nu au niciun fel de inhibiții. Îți este permis să te îmbraci cum vrei, să studiezi, să nu te măriți, să faci sex cu cine vrei, să te lipsești de cavalerismele bărbaților. Doar că aceste libertăți nu îți folosesc la nimic atunci când te trezești că nu îți poți permite să-ți plătești chiria sau studiile. „Grupurile de suport“ care existau  pe vremuri,  când femeile erau mai „înapoiate“, și aici mă refer la acele adunări firești ale femeilor care se ajutau  între ele la treburi, creșterea copiilor sau pur și simplu își descărcau sufletul,  s-au transformat astăzi în conferințe,  vorbiri motivaționale și cluburi la care ai acces doar contracost.

Uneori,  în mass-media țâșnește câte un exemplar pe tocuri, care își dă filme din „Sex and the city“ și vorbește despre cât de cool și împlinitor este să se împartă cu succes între profesie și copii. Dar nimeni nu vorbește despre faptul că multe femei pur și simplu nu au de ales și nu își permit să rămână acasă și să-și crească copiii, pentru că este imposibil ca doar bărbatul să întrețină familia. Și sunt destul de sigură că nu orice femeie este atât de „emancipată“ încât să-și ducă copilul la creșă cu mucii la nas și febră 40 pentru că e disperată și nu are ce face.  Propaganda feministă nu a făcut decât să pună sarcini în plus pe umerii multor femei care, pe lângă oale și schimbat de scutece, acum mai au și de lucru pe „motostivuitor“.

Problema sărăciei și a neîmplinirii materiale este pusă, tot mai des, pe seama mediocrității. Dacă cineva se plânge de salariu, i se aduce rapid în atenție un model de succes, un om creativ, cu idei, cu stofă de lider. Dar problema este că nu putem să fim toți lideri, să avem toți business-uri de succes și să uimim lumea. Cineva trebuie să lucreze și în fabrică, să vândă la tejghea  ori să stea la casă în supermarket. Și asta nu înseamnă că oamenii care fac aceste munci merită un salariu de mizerie și o viață de tot căcatul doar pentru că nu sunt ca ceilalți, antreprenorii , oamenii cu idei, genialii.

O să citez un paragraf dintr-un articol din Dilema Veche:

„Participarea româncelor din clasa de mijloc la #metoo arată felul în care ne raportăm la problema violenței împotriva femeilor de la noi din bătătură – și anume în mod relativ inconsistent cu celelalte probleme structurale care fac posibil fenomenul, de parcă violența împotriva femeilor ar fi un microb care va dispărea dacă îl sprayem de la distanță cu DTT-ul unei campanii cool. Dar abuzurile la care sînt supuse femeile fac parte dintr-un set de condiții de precaritate, la pachet cu sărăcia, lipsa de educație, lipsa de orizont, frustrarea socio-economică, mizeria și urîțenia vieții din multe sate (și zone urbane românești). Indiferența sau chiar cinismul autorităților judiciare fac parte din acest set de condiții și e adevăratul hashtag urgent dacă vrem să se schimbe ceva. Pe scurt, tragediile noastre rurale în care femeile abuzate sînt una din ororile unei culturi (căci e mai mult decît un sistem) împotmolite în inerție merită toată atenția TFL, dar TFL preferă cauze mai degrabă globale, care să nu ne aducă aminte că, sub crusta Facebook, România profundă suferă de boli cronice. „Victima“ unui compliment vulgar primit online e mai aproape de Alyssa Milano decît de victima unui viol nepedepsit în județul Vaslui“.

Poate exprimarea e puțin sofisticată pentru unii, dar o să o spun mai pe șleau. Femeile sunt bătute în România și asta nu se schimbă cu pliante, campanii pe facebook și  organizații de femei de la diverse partide care ating subiectul din când în când, că dă bine la imagine. Dincolo de imaginile cu filtre Instagram există drame reale care au la bază sărăcia și neputința, atât a femeilor, cât și a bărbaților, de a face față unor nevoie materiale de bază. După ani și ani în care am avut o grămadă de cazuri ale unor femei ucise de soți sau iubiți abuzivi, în sfârșit se vorbește și la noi despre ordinul de protecție. Suntem țara în care, în curând, va începe să curgă șuvoiul de sirop cu mesaje sentimentale de martie, garoafe și tot felul de cugetări despre femeie și mamă, dar adevăratele probleme ale femeilor și mamelor sunt lăsate deoparte.

Agenţia Naţională pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, la care lucrează doamna Grațiela Drăghici, cea care oftează după  înaltul statut de „motostivuitor“,  funcţionează în ţara noastră din 2014. „În instituţie lucrează 50 de persoane dintre care 20 sunt consilieri. Iar bugetul de salarii pentru cei care lucrează aici depăşeşte 100 de mii de lei lunar. Însă puţini au auzit de activitatea şi mai ales de rezultatele Agenţiei“, scrie PRO TV.

La final, las și o cugetare slobozită din „motostivuitor“:  „Lupta pentru egalitate începe în sufletul tău, iar apoi trebuie să se răspândească în toată lumea” (Graţiela Drăghici)