Trupul, această locuință temporară și destul de fragilă a trupului, ne poate purta prin atâtea stări. Fiecare nerv transportă în noi trăiri, când dansăm, când cineva ne prinde de mână, când avem răni, când suntem mângâiați. Dar ce se întâmplă când atunci când trupul nu mai simte nimic, când energia lui se întrerupe brusc, ca și cum cineva ar apăsa maneta unui tablou electric.
Pentru Anamaria, simțurile fizice, de la nivelul pieptului în jos, au dispărut, la 22 de ani, într-o fracțiune de secundă, în urma unui accident rutier. Ireversibil.
Cum reușești, într-o asemenea situație, să faci să fie “ca înainte”, să îți păstrezi demnitatea când nu mai poți să mergi singur la toaletă sau să te speli, cum reușești să fii mai mult decât un caz al unei comisii care te verifică din doi în doi ani pentru o pensie de handicap, ca și cum ți-ai putea reveni vreodată… ?
Anamaria German are o pagină de facebook. Și acolo păstrează încă fotografii de când putea să alerge, să danseze, să hoinărească pe picioarele ei, în vacanțe și la plimbare cu prietenii. Acum patru ani a ajuns acasă într-un scaun cu rotile și primele lucruri pe care le-a avut în vedere au fost să nu se simtă lipsa ei în casă, să nu plângă și să nu intre în depresie. Mai târziu, a început din nou să se privească în oglindă, să se penseze, să se aranjeze și să-și recapete frumusețea exterioară. Cu timpul, și-a dat seama, că scaunul rulant nu o împiedică să iasă în lume, să meargă la petreceri să înceapă o afacere cu lavandă și chiar să devină fotomodel. Este unul dintre modelele evenimentului Atypic Beauty, o mișcare mondenă care urmărește includerea persoanelor cu dizabilități în standardele de frumusețe.
Despre cum a trecut peste trauma de a realiza că nu va mai putea să meargă niciodată, cum reușește să ducă o viață normală și cum rămâne o femeie femeie frumoasă, care încă mai este curtată de bărbați, Anamaria vorbește într-un interviu pe care îl puteți citi în continuare. Chiar dacă cele mai interesante lucruri mi le-a povestit după ce am oprit reportofonul, povestea ei din momentul în care soțul ei a cuprins-o în brațe, pe patul de spital, și s-a trezit din comă, rămâne una tulburătoare.
Cum era viața ta înainte de accident?
Viața mea a fost foarte activă, dintotdeauna. De mic copil am fost foarte activă. Înainte de accident aveam un an de căsnicie, fiind căsătorită cu bărbatul vieții mele. Totul părea să fie frumos, liniștit și simțeam, în sfârșit, că viața mea își urmează drumul pe care îl visam de mică. Visezi când ești mică să îți întâlnești bărbatul vieții tale, să te vezi mireasă și așa mai departe. Și la mine s-a întâmplat asta. Am apucat să gust toată fericirea asta un an de zile. După care, într-o fracțiune de secundă, s-a schimbat absolut totul. Practic, mi-am dat seama, după ce am început să îmi revin în urma accidentului și să realizez ce mi se întâmplă și ce problemă am, că eu chiar trăiesc altă viață.
Care a fost sentimentul tău în momentul în care ți-ai dat seama că nu o să ai mergi niciodată?
Mi-am dat seama că nu o să mai merg niciodată treptat. Eu, după accident, de fapt, la 24 de ore, urma să fiu dusă la morgă pentru că aveam un cheag de sânge ce mi se ducea pe o arteră și urma să mor. Mi-au lăsat părinții, pe toată lumea, să intre pe terapie intensivă să mă vadă și le-au spus că nu au ce să-mi facă… ei m-au operat, mi-au pus coloana la loc, dar, probabil, în câteva ore o să mi se ducă cheagul pe valvă… nu știu exact care era explicația medicală, și că n-au cum să mă salveze. Apoi am trecut de chestia asta și n-am murit, mi s-a zis că mai trăiesc șase săptămâni, că mai trăiesc șase luni, că mai trăiesc un an… După accident mi se zicea că, făcând recuperare, o să-mi revin… îmi spunea terapeutul că e vorba de timp și să am răbdare. Neavând nici acces la internet, nici nu știam ce înseamnă diagnosticul meu. Și ziceam ok, a mai trecut o zi, mai lupt și mâine și trece timpul și până la urmă mă ridic. S-a întâmplat să mă internez la o clinică în Târgu Mureș pentru recuperare. Aveam trei luni după accident, soțul fusese foarte înțeles de la serviciu, în toată perioada aceea dormea în spital cu mine, totul se învârtea în jurul meu, familia iarăși… Era momentul în care trebuiau, cumva, mai ales cei care aveau serviciu din familie, să-și reia activitățile. Și m-am internat la clinica asta privată de recuperare, știind că acolo aveau să mi se ofere toate condițiile. Acolo m-au supus mai multor investigații și, la un moment dat, a venit un medic neurolog . A intrat la mine în salon și o căuta pe doctorița mea, la care eram în evidență, să-i comunice rezultatele analizelor pe care mi le făcuse. A intrat în carmeră val-vârtej , m-a întrebat de doamna doctor… . Am zis “de ce, ce s-a întâmplat, au venit rezultatele investigațiilor?” „Da”. „Și nu puteți să-mi ziceți nimic”. „Păi, ce să-ți zic, ce recuperezi într-un an, cu aia rămâi, obișnuiește-te că n-o să mai mergi niciodată, să nu te gândești că o să mai alergi vreodată după vreo minge”. Foarte sec… ca și cum mi-ar zice, știi… ți s-a rupt bluza. Mi-a zis așa de tăios și sec. Am rămas acolo singură, șocată… am apăsat butonul de alarmă. M-a luat prima dată starea de plâns și supărare. Mai mult cred că m-a supărat modul în care mi le-a zis, decât ce m-a zis. Mi s-a părut ironic, rece, tăios..
Și acela a fost momentul în care ai realizat cu adevărat că nu vei mai putea merge?
Nu, nu ăla a fost momentul… A fost primul moment în care mi-a zis cineva în față că n-o să mai merg. A fost și un moment în care am realizat. Nu știu exact care a fost. Eu am fost și în Viena, am făcut tot felul de investigații, și în Franța și peste tot. Și mi-au zis că nu există ceva sigur, sunt operații, tratamente, dar ceva sigur, prin care să te lași operată câteva ore și să te ridici în picioare, încă nu există. Dar să sper, că sunt tânără… Și, treptat, am înțeles că nu o să mai merg. Am înțeles că eu chiar nu am ce să fac decât să mă obișnuiesc așa până ceva se va schimba. Când se va inventa ceva… Cine știe, poate eu n-o să mai prind. Dar trebuie să învăț să îmi accept viața așa cum e, să trăiesc. În primul an jumate, cel mult doi, am fost mai izolată. Refuzam să ies în oraș. Era vară, cald, veneau prietenii și încercau să mă ducă afară să stau pe o terasă la o limonadă, să văd lumea, să respir aerul de afară. Am fost puțin rezervată și vizavi de faptul că după ce am trecut prin atâtea operații și tratamente în străinătate… colegii de scenă s-a mobilizat și au făcut un spectacol caritabil. Nu s-au adunat foarte mulți bani, dar pentru mine era important că la un moment dat chiar nu mai ai de unde să mai iei. Era și teama asta… cum să mă vadă cineva că stau afară pe terasă , ce-o să zică… cu toate că nu era ok gândirea asta, că nu însemna că eu nu mai am voie să ies, să socializez, să mă bucur de soare.
Ai avut și momente de depresie?
Da… am avut și momente de depresie. Recunosc că au fost puține. La început, după ce am ajuns acasă și mi-am înțeles toate problemele și am început să îmi reiau activitățile în casă, am angajat o femeie să facă exact ceea ce făceam eu înainte… Voiam să nu lipsească curățenia, mâncarea, călcatul hainelor și ceea ce era nevoie și aveam grijă să fie plătite facturile. Și tot ce făceam eu înainte. Să nu se simtă în să lipsa mea. Nu am conceput să stau întinsă în pat și să nu fac nimic. Și am început cu chestiile astea casnice. Îmi era frică să plâng de teama celor care erau în permanență cu mine. Vii azi, mă vezi pe mine că plâng, vii mâine și mă vezi că plâng și, la un momentdat, nu îți face bine și te îndepărtezi. Ca să nu-i împovărez pe ceilalți sau să-i fac să sufere, că oricum n-ar fi avut ce să-mi facă, orice moment dinăsta îl țineam în mine.
Ai avut impresia că, uneori, oamenii din jurul tău suferă mai mult decât tine pentru ce ți s-a întâmplat?
Da, am avut impresia. Mă refer la părinții mei. Tata, de exemplu, nu țin minte, de la accident, să mă fi privit în ochi vreodată. Cu privirea mă evită, nu mă poate privi… Mama, categoric. Și sora, fratele, soțul… la ei am simțit chestia asta.
Ce îți lipseșe cel mai mult, din viața dinainte, când puteai să mergi?
Ce-mi lipsește? Tocurile! Că îmi plăcea să port tocuri, purteam tocuri înalte… (râde) Ce-mi lipsește foarte mult, este că acum particip la foarte multe evenimente unde lumea dansează, se distrează… Dansul îmi lipsește foarte mult. Stau la masă și văd că oamenii dansează și mă imaginez și eu acolo dansând…
Se spune că atunci când ai o dizabilitatate fizică, apar alte însușiri care ți se dezvoltă? Ai descoperit acest lucru, în ultimii ani?
Nu cred că am descoperit ceva ce nu puteam să fac înainte, pentru că eu și înainte tot ce îmi propuneam, făceam, eram foarte optimistă și luptătoare, aș fi făcut orice. Dar, în schimb, cred că m-am descoperit mai mult pe mine și calitățile mele sufletești, frumusețea mea interioară. Pentru că eu mă consider un om frumos din cauza sufletului meu. Eu știu cum mă comport cu toți cei din jurul meu, îmi cunosc foarte bine sufletul și cred că m-am descoperit mai mult pe mine, ca om.
Cum a continuat relația cu soțul tău după accident, viața ta intimă?
Nu s-a schimbat nimic… decât că el trebuia să aibă grijă de mine ca de un copil, în special, în primii doi ani, când eu mișcam foarte puțin. Chiar aveam nevoie de îngrijire ca atunci când ești copil mic. Ca sentimente și ca tot ce a fost înainte, nu s-a schimbat niciodată. Dar asta depinde foarte mult de ceea ce își dorește partenerul, de ce și-a dorit când s-a căsătorit. Soțul meu a știut la ce se înhamă. Nu se aștepta niciodată la un astfel de hop al vieții, dar nu l-am simțit că nu mai poate, niciodată. Eu sunt la fel ca înainte, sunt un om normal, sunt un om sănătos, asta încerc să le explic la toți… că eu am o problemă locomotorie, nu mă pot deplasa, asta nu înseamnă că am o boală. Sunt la fel ca înainte. Nu lipsește nimic din mine. Nu mi-e afectat niciun organ. Chiar am de gând să fac și copii. Am de gând, în viitorul apropiat, să fac și un copil. Nu văd viața altfel. Trăim muncim, avem activități, pentru ce? Vreau ca cineva la bătrânețe să îmi aducă un pahar de apă. Și să știu că e o bucată din mine. Chiar îmi doresc asta foarte mult. Și dacă m-ar întreba cineva…poate Dumnezeu mi-ar apărea într-o seară în vis și m-ar întreba ce aș alege dintre a merge din nou și a nu fii mamă niciodată, a nu merge, dar a fi mamă, aș alege să nu mai merg, dar să dau naștere unui copil. Atât de mult iubesc copiii.
Ești o femeie foarte frumoasă și, cu siguranță, bărbații te remarcă… și mai flirtează cu tine.
Eu îmi țin o pagină de facebook, pentru mine, pentru a-mi promova activitățile. Pentru socializare cu prietenii care sunt plecați din țară și cu care relaționez mai greu. Și, inevitabil, sunt și oameni care se bagă în seamă. Deja când văd „bună ce faci frumoaso?” (abordarea asta vine cel mai des) știu exact ce trebuie să spun. Și întreb dacă pot ajuta cu ceva și la al doilea răspuns el îmi zice să ne cunoaștem mai bine și atunci îi spun că sunt căsătorită și mai am și altă problemă… “Păi ce problemă?” „Păi sunt în scaun cu rotile și sunt convinsă că n-ai vrea să cunoști o femei e în scaun cu rotile”… Aaaa … îmi cer scuze. Dar să știi că mi-am făcut foarte mulți prieteni de când sunt în scaun cu rotile, atât femei cât și bărbați, care n-au avut nicio problemă cu chestia asta, nu m-au denigrat, m-au ajutat și m-au susținut.
Ai participat, ca model, la numeroase defilări de modă în cadru evenimentului Atipic Beauty. Această frumusețe exterioară, acele creații vestimentare strălucitoare, sunt o mângâiere pentru o femeie care nu se mai poate deplasa pe picioarele ei, pe tocuri?
Da, este și eu am o vorbă, încerc să le spun celor cu care mă întâlnesc pentru prima dată… că modul prin care mă deplasez nu mă face să fiu mai puțin om sau mai puțin femeie. Defilând, pe acea scenă, chiar și în scaun cu rotile, îmbrăcând o rochie pe care, în mod normal, aș fi îmbrăcat-o dacă eram în picioare, încerc să arăt că sunt femeie . Ne putem îmbrăca și aranja la fel ca înainte. Modul în care ne deplasăm nu trebuie să ne schimbe viața. Suntem la fel ca înainte.
Totuși, există și o latură mai puțin frumoasă a dizablității fizice?
Da… cea mai mare umilință a este să nu fi acceptat. Să te duci să parchezi pe locul pe care tu ai dreptul să parchezi și să fie ocupat, să-i atragi atenția șoferului… să ți se vorbeasă urât, să fii făcut handicapat. Să ieși și să se uite lumea după tine vizibil. Astea sunt cele mai mari disconforturi. Și la noi, în România, dincolo de problemele din societate (suntem un pic mai îndoctrinați și învechiți în domeniul ăsta), mai este și problema accesului…. Și aici mă refer la trotuare, la accesul în localuri… Ar trebui să se lucreze puțin mai mult la partea asta. Și un alt aspect este că, după ce statul își dă o pensie de 340 de lei, te cheamă o dată pe an și te caută și te verifică și te întreabă și te pune să aștepți exact ca și cum nu ai avea nimic, ore întregi, te trimite de la o ușă la alta. Asta mi se pare foarte umilitor.
Și aceste comisii te verifică și dacă se știe foarte bine că invaliditatea ta este ireversibilă?
Da. Am fost chemată în primul an, în al doilea an și de acum o să fiu chemată tot la doi ani. Și te poartă, trebuite să te duci la neurolog, e o comisie întreagă… Te poartă de la unul la altul. Și, vizavi de chestia asta, chiar dacă o să ți se pară o glumă sau o să râzi, eu cunosc pe cineva foarte apropiat care și-a pierdut un picior și, clar, a dobândit un certificat de handicap și o pensie și vreau să spun că era chemat la fel. Ca și cum s-ar aștepta, de la an la an, să-i crească piciorul…
Care sunt preocupările tale, cu ce îți ocupi timpul?
Cu promovarea și vânzarea produselor de lavandă. Din data de 9 noiembrie, îmi reiau emisiunile la Orizont TV. Și îmi continui activitatea și ca fotomodel în scaun rulant, mă implic în tot felul de campanii umanitare și nu fug de nicio propunere.
