Floarea Bulz, Nastasia Szekely și Floarea Rus, trei bocitoare din comuna Romuli, județul Bistrița-Năsăud, au petrecut câteva zile în Hamburg, Germania, unde au fost cooptate într-o reprezentanție mai puțin obișuită: Exercise in Mourning (un exercițiu al jelitului), proiect artistic ce aparține Mariei Magdalena Ludewig, regizor și producător din Berlin. Maria Magdalena Ludewig este și coordonatoarea bienalei de artă de la Wiesbaden, și a intrat în contact cu femeile din Romuli prin intermediul lui Valer Simion Cosma, inițiatorul Conferințelor și al Școlii de Vară de la Telciu. Acesta le-a și însoțit la Hamburg pe cele trei reprezentante ale unui obicei arhaic practicat la înmormântările românești. Reprezentația a avut loc la Centrul Cultural Kampnagel din Hamburg, în perioada 12-15 octombrie.
„Ritualuri ale durerii – nici o societate nu poate face față fără ele. Ele definesc comunitatea, oferă sprijin și celebrează moartea ca pe o parte a vieții – multe dintre ele au fost uitate. Moartea a devenit un eșec privat sau o greșeală medicală. Afișarea tristeții și a durerii amenință în mod deschis productivitatea de rutină. EXERCISE IN MOURNING comemorează 60 de ore de stare de tensiune, o practică colectivă a durerii – intensă, obositoare, neliniștită, radicală. Sala goală va deveni o catedrală a despărțirii pentru cei care nu au găsit niciodată un ritual. Este o casă de singurătate comună în care vă puteți pierde. Undeva între lasagna încălzită, plângerile românești, lumina neonului la masa de disecție, basurile în plină expansiune, dragostea în timpul războiului, copilul pierdut, tatăl care nu a fost găsit niciodată și soarele în ascensiune”, este descrierea evenimentului, pe site-ul oficial.
„Ideea, conceptul și coordonarea aparțin regizoarei Maria-Magdalena Ludewig. În același timp, ea este și performer-ul principal pe întreaga durată a desfășurării performance-ului.
Performance-ul pornește de la povestea bunicului său, mort pe front în al 2-lea război mondial și pe care nu a avut ocazia să-l cunoască și nici să afle unde a murit și unde este înmormîntat. Pornind de la acest caz personal, performance-ul se extinde asupra altor cazuri de morți fără mormînt (refugiați înecați, muncitori prea săraci pentru a fi repatriați, soldați etc.), morți fără identitate (de exemplu, cadavrele aduse de valuri pe malurile insulelor grecești), avînd în centru problematica doliului și a jelirii celor pe care i-am pierdut, într-o lume în care jelirea se consumă scurt, cu discreție și politețe. Pe durata a 60 de ore, perioadă standard de priveghiere în mai multe tradiții și culturi, într-unul din spațiile Centrului Internațional pentru Arte – Kampnagel din Hamburg, au fost prezentate într-o manieră dinamică și interactivă diverse secvențe specifice priveghiului în diferite culturi și în lumea occidentală contemporană, accentul căzînd pe necesitatea re-socializării morții și durerii și pe scoaterea acestora din zona decenței și auto-cenzurii. Cam asta ar fi, pe foarte scurt, descrierea performance-ului. Legat de prezența celor patru doamne din Romuli (trebuiau să fie patru, dar una nu a mai putut ajunge). Dînsele au adus în acel spațiu, pe cît posibil și cu ajustările și adaptările aferente, cîte ceva din atmosfera unui priveghi de sat bistrițean. Vineri dimineața au gătit împreună cu cei prezenți, artiști, actori sau simpli participanți, gogoși, colăcuți, langoși și jinars fiert cu secărică. Spre seară au fost parte, alături de o venerabilă octogenară de-a locului, la punerea în scenă a unui ritual de spălare a mortului. Sîmbătă foarte de dimineața, tot împreună cu alți invitați și participanți, au pregătit pomana mortului, flocăind 12 găini și pregătind cele necesare supei de tăiței și celorlalte bucate care s-au gătit pentru cei care au trecut pe-acolo. Seara, de la ora 21:00, au cîntat vreme de aproximativ două ore cîntece morțăști și vreo două pricesne cu tematică funebră. Cam aceasta a fost contribuția lor.
Desigur, performance-ul a inclus mult mai multe intervenții, după cum se poate observa și din descrierea publicată pe site-ul locației, integrînd secvențe din cele mai variate: marșuri funebre ale unei fanfare, cîntece de jale performate de un grup de muzicieni refugiați din Orientul Apropiat, cîntece funebre ale unui cor de vîrstnici hamburghezi, intercalate sau în paralel cu proiecții video din călătoria în căutarea mormîntului bunicului decedat pe front și a „priveghiului” pentru morții fără mormînt/identitate. Într-un décor care îmbina atmosfera industrială a unei hale de fabrică cu detalii și elemente specifice unei catedrale, extrem de sugestiv pentru timpurile noastre post-industriale, cu un flux relativ constant de oameni, în special la orele serii și cu multă lume, de toate vîrstele, atinși de atmosfera apăsătoare și, în același timp, mângâietoare, bătrînele și-au adus din plin contribuția la bunul mers al artei contemporane.
Eu am fost contactat în august pentru a ajuta la partea de documentare a performance-ului – documentarea s-a desfășurat în prima parte a lunii septembrie -, apoi pentru a media dialogul cu doamnele invitate să ia parte în proiect și pentru a ajuta în desfășurarea performance-ului“, a relatat Valer Simion Cosma, cel care le-a însoțit la Hamburg pe bocitoarele din Romuli și a fost prezent pe parcursul întregului eveniment.
În mod tradițional, morții din Bistrița-Năsăud sunt conduși pe ultimul drum pe versuri realizate de bocitoare, femei care și-au făcut o meserie din măiestria de a compune și de a interpreta versuri de jale. Acest ritual ajută familia să își exteriorizeze tristețea, la modul exhaustiv și să se împace cu ideea pierderii.
Foto: facebook Valer Simion Cosma
