Cum și ce să scrii despre un om cu mai multe vieți, care și-a trăit viața la extreme, care a reușit să facă din imposibil, posibil. Un om care sparge stereotipuri. Un om care a stat aproape 10 ani în pușcărie, apoi și-a învins demonii și a continuat, la extreme, câștigând Ultramaratonul și povestindu-și viața într-o carte care are toate șansele să devină best-seller.
Într-un interviu realizat de Mihaela Ivan pe blogul său, Tibi Ușeriu vorbește pe graiu nost ardelenesc, ce l-a determinat să alerge (tot câinele rămâne cel mai bun prieten al omului), când s-a apucat să scrie cartea #27DePași, dar și ce visa el să facă în prima zi când a fost eliberat din închisoare și ce a făcut de fapt.
A vorbit și de Arctic Ultra, locul unde și-a ucis demoni, amintiri, traume și iluzii, ne-a zis „regula de aur”, cum își găsește el ,,resursa” aia de a mai alerga încă puțin, încă puțin, până la capăt, cum s-a antrenat, cum a alergat la Cercul Polar alături de fluturii mov și cum a reușit să stea în apă înghețată, în copca lui din vârful muntelui.
Tibi explică ce l-a determinat să scrie cartea 27 de Pași, cine l-a ajutat și cât la sută din scriitură îi aparține. „Eu am fost o persoană foarte introvertită. De exemplu și în pușcărie și înainte, dar mai ales după, nu discutam cu nimeni. Știam că am făcut niște lucruri ilegale și dacă le povesteam cuiva, putea să-mi facă rău. Oricât îmi erau de apropiate acele persoane, evitam să discut, dar la un moment dat erau prea multe gânduri și nu am știut ce să fac cu ele. Atunci mi-a venit ideea să le scriu într-un jurnal. Când unii au început să vorbească despre trecutul meu, mai ales atunci când am venit de la Arctic Ultra, am vrut să fiu eu cel care spune întreaga și adevărata poveste, iar un prieten de la Cluj a venit cu ideea să scriu o carte. I-am zis că n-am cum să fac asta, eu am învățat abia în clasa a IV-a să scriu și să citesc, iar dacă vrei să scrii o carte trebuie să știi niște lucruri, cum să fac eu așa ceva? Mi-a zis să pun ceea ce am scris în jurnale, într-o ordine, să fac o poveste, povestea mea și el o finisează, dacă e nevoie”, explică Tibi Ușeriu.
„No și 6 luni de zile numa asta am făcut, iar 20% din carte e măiestria altcuiva, pentru că scopul cărții a fost ca cei ce o citesc să mă cunoască, dar și să îi inspire să facă o schimbare, că despre asta-i vorba. Sunt niște memorii, nu-i un jurnal. Ideea este că nu puteam să pun în carte traumele din copilărie, când acum am o relație atât de faină cu mama. Dacă atunci aveam relația asta cu ea, cred că eram cel mai fericit copil din lume. Felul în care am fost crescut de părinți, ai văzut și în carte, a avut un impact puternic asupra mea, dar eu n-am vrut să dau vina pe ei, să se simtă prost sau să o ia ca pe o critică. Să fim serioși, pe vremea aia io n-am cunoscut nici un copil care să nu fi luat bătaie. Pe toți ne băteau ca pe hoții de cai. Unii aveau noroc și îi băteau mai încetu, pe alții îi pocneau de le săreau capacele. Oricum, am observat că această carte a schimbat destul de multe vieți, cel puțin pe moment”, a mai spus Tibi.
În interviu, Tibi își povestește o parte din trăirile din închisoare, dar și ce șoc a avut când a ieșit. „M-a așteptat Alin, frate-miu și un prieten, dar eu n-am știut că ei mă așteaptă, pentru că mie mi s-a zis că o să fiu expulzat în România, dus la Gherla și îmi voi continua pedeapsa. După aia am fost luat într-o zi de dimineață, urcat într-un avion, adus în România, mi s-au luat cătușele nemțești, m-au dus la vamă, m-au luat în primire și apoi m-au scos de acolo. Eram liber, dar eu n-am înțeles de ce, de ce s-a întâmplat asta? No și am stat acolo vreo 3 ore, s-a făcut schimbu’ și o venit unu și m-o întrebat „Mă, da’ ce-i cu tine aici?”. I-am răspuns că stau, că trebe să mă ducă pe Gherla. No și iar m-or băgat înăuntru, m-au luat ăia la verificări, au dat niște telefoane și mi-au zis „Bă… ești liber să pleci!”. O fost groznic, nici nu știam că ușile alea se deschideau automat, eram praf, îmi era frică de oameni, de lumini, am dat într-o parcare de taxi și ioi, și galbenu ăla mă deranja. M-am pus pe o bordură și m-am cântat ca un copil vo două ceasuri. Efectiv io n-am știut în ce parte să o iau și ce să fac. Și la un moment dat mi-am zis, „Ce Domne tăt fac?”, m-am ridicat și m-am dus la un telefon public, l-am sunat pe Alin și mi-o zis că el îi la 30 de metri de mine, la aeroport, știind de la avocat că o să mă elibereze”, povestește Ușeriu.
Redăm mai jos o parte din interviu:
Mihaela Ivan: Îmi ziceai, înainte să începem să înregistrăm că tu n-ai fost pasionat de sport, de unde până unde ai ajuns să alergi?
Tibi Ușeriu: La un moment dat, în pușcărie aveam niște vise, că alerg, că alerg și când ajungeam acasă mă durea piciorul drept și apoi nu mai puteam să fug. M-am visat foarte mult aici, pe pământurile lui bunica. Credeam că toate astea vin din copilărie, din traumele mele, dar niciodată nu m-am gândit că io o să mai ajung aici. Apoi, odată când a venit Alin, fratele meu, la mine, mi-a povestit că el se întoarce acasă, mi-a zis despre proiectul cu Tășuleasa și pentru mine era așa ciudat, ce să faci pe Bîrgaie, ești niebun? No, dar l-am lăsat în pace și în 2008, tot aici am ajuns, dar alergarea am început-o numa în 2012.
Deci, n-am ajuns acasă și m-am apucat să fug. De fapt, în primele 6 luni eram la pământ. Cu toate că în detenție, când povesteam cu deținuții, fiecare zicea ce o să facă atunci când iese. Unii spuneau că o să bea, alții că merg la femei, io voiam să mă duc să mănânc cartofi prăjiți. Bineînțeles că în alea 6 luni nu mi-o trebuit nimic, nimic. După aia, o perioadă, adevărat îi că asta am făcut, am mâncat numa la McDonalds și beam RedBull.
Firul existenței poate fi oricând reînodat, chiar dacă timpul nu poate fi dat înapoi.
Mihaela Ivan: Ce s-a întâmplat în 2012, de te-ai apucat de alergat?
Tibi Ușeriu: Noi aveam aici un gard mai rău și câini, numa unu mai trăiește dintre ei și îi scotea din țarc și îi duceam un pic, mă plimbam cu ei și într-o zi am luat-o la alergare după câini și la nici 200 de metri am simțit dureri în piept și m-am speriat. Aveam în jur de 35 de ani și eram praf cu sănătatea și mi-am propus măcar pe partea asta să fac ceva, dacă tot sunt aici, în vârful muntelui. No, și în fiecare dimineață, când dădeam drumu’ la câini, o luam la alergare, 200, 500 metri, după aia am ajuns să fac o tură de 3 kilometri, apoi 10 kilometri de trei ori pe săptămână și a început să-mi placă foarte mult. Mi-am schimbat și dieta, după aia m-am hotărât să mă înscriu la un maraton.
M-am dus la Cluj și am ieșit în primi 40 din cei 600 de participanți. Ideea este că de fiecare dată când alergam pe distanțe lungi îmi plăcea foarte tare. Intram în meditație, mă tot duceam cu gândurile mele și după aia realizam cât de mult fugeam. Așa am văzut că pot 60-70 de kilometri. După aia m-am înscris la un UltraMaraton, în Ciucaș, 110 kilometri și am ieșit în primii 5.
La fiecare Ultra Maraton am zis că nu mai particip. Cu toate că psihicul ducea, fizicul nu era pregătit și aveam dureri mari. Însă, am descoperit eu că de fiecare dată când nu mai pot, mai pot puțin, că îmi găsesc o resursă.
Mihaela Ivan: Ok, dar care-i magia? Care-i resursa asta care te face să mai poți încă puțin și încă puțin, până la linia de finish?
Tibi Ușeriu: La început voiam să mă autodepășesc, de fiecare dată voiam mai mult de la mine, să văd dacă pot mai mult. Din toate punctele de vedere, fizic, psihic mă forțam foarte mult, „hai încă un pic, încă un pic”. Acum, problema nu se mai pune așa, mă gândesc la scopul propus și unde vreau să ajung. Nu-mi mai trebuie o altă motivație. Pentru mine să alerg este ca și cum s-ar trezi oricine și s-ar duce să se spele pe dinți. Nu mai contează, că plouă, că ninge, mi-a intrat în automatism.
Mi-am pus în plan un circuit de competiții definite ca fiind cele mai grele din lume pe care îmi doresc să le termin, așadar, acum aceasta-i motivația. Repet, acum nu mai caut o formulă, știu doar că trebuie să merg mai departe. Corpul trebuie dresat, trebuie să asculte ca un câine de stăpân, nu trebuie să-i lași alternative, să preia inițiativa și să-i dicteze minții ce să facă.
INTERVIUL COMPLET îl puteți citi aici.