Jurnaliștii, acești „proști“ de care aveți nevoie ca să vă simțiți mai buni și mai deștepți

Îmi amintesc un lucru pe care l-am învățat în facultate la cursul despre istoria presei: odată cu apariția jurnalismului, ca profesie, a apărut un conflict între jurnaliști și intelectuali. Cei din urmă, considerau că ziariștii nu sunt decât niște indivizi care au eșuat în alte profesii sau, pur și simplu, sunt niște scriitori ratați.

Într-un fel, e un sentiment real și cam nasol pe care îl trăiești, ca jurnalist, atunci când întâlnești oameni impresionanți, oameni care sunt desăvârșiți în profesiile lor și care te fac să realizezi cât de mare este distanța între decădere, mediocritate și excelență.

Interesant este că, acești oameni rari, care au ajuns cu adevărat la un nivel superior, atât profesional, cât și uman, sunt oameni care comunică simplu, cu modestie și naturalețe, nu au ifose și niciodată nu fac remarci disprețuitoare sau răutăcioase despre alții. Nu vorbesc cu aroganță despre realizările lor, nu se compară cu alții și nu îi compară pe alții cu ei.

În schimb, foarte des întâlniți sunt oamenii care se cred foarte deștepți și simt nevoia să „semnalizeze“. De obicei, sunt ipocriții care dau click pe toate „can-can-urile“ numai ca să ne spună cât suntem de proști că am băgat o asemenea „știre“. Ei, de fapt, nu ar citi așa ceva niciodată, dar de data asta, ne-au făcut o favoare doar ca să ne aducă aminte că suntem niște retardați fără școală care vor doar să facă „trafic“. Aproape că ne-ar face și o factură pentru serviciile lor de a da click sau poate, dacă ar putea, ne-ar da și o amendă că am depășit „traficul“ cu o știre de tot căcatul.

Pentru că activăm într-un oraș în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, e cam greu să ne facem înțeleși când venim cu relatări sau opinii critice. E clar că ori suntem invidioși, ori frustrați, ori n-avem școală, ori n-avem nimic în cap, ori nu suntem avizați, ori suntem puși de partid. Interesant este că pentru a aduce laude și aprecieri cuiva, nu avem nevoie de diplome… laudele pot să vină și din surse neavizate. Criticile, însă, în niciun caz. Pentru a critica, ai nevoie de cel puțin un doctorat în domeniul pe care ai ales să-l abordezi din perspectiva de „hater“. Aici intervine și momentul în care unii care ne cunosc personal comentează cu vitejie și condescendență pe facebook, spunând chestii pe care nu ni le-ar spune niciodată dacă ne-ar întâlni în realitate pentru că nu ar avea curajul.

Ideea este că, de fapt, toți cititorii noștri sunt foarte deștepți, culți și citesc numai finețuri. Ei ne dau lecții despre ce să scriem și ce să nu scriem, despre superficialitate și calitate. Ne-au primit cadou de la univers ca să le facem viața mai frumoasă cu știrile noastre despre frumusețe, înțelepciune, muncă, ceruri albastre și ponei roz.

Doar că, în mod misterios și inexplicabil, atunci când lucrăm la materiale de calitate, când scriem despre lucruri serioase, despre oameni care se remarcă prin muncă, eforturi și rezultate, nimeni nu citește, nimeni nu comentează, nimeni nu dezbate. Iar atunci când scriem „cancan-uri“ apar, de nicăieri, acei cititori care ar trebui să citească doar chestii „deștepte“.

Recent, un amic, organizator de evenimente culturale, lua la rost presa din Bistrița, printr-o postare pe facebook, acuzând ziariștii că vânează „cancan-uri“ searbede în loc să guste cultură. Evident, postarea a avut mare priză la publicul format din oameni care de care mai elevați, care și-au suflecat mânecile la tastatură să zică ei câte ceva despre ziariștii ăia inculți, „sfertodocți cu ifose“, niște retardați mintal la care mai bine le dai cu „copy-paste“, poate, poate, pricep și ei ceva. Întâmplător, eram parteneri media ai evenimentului și am trimis un ziarist mai cu IQ la fața locului, să facă o serie de relatări. Evident, materialele noastre nu au avut ecoul așteptat, judecând după patima și setea de cultură a „comentacilor“ cu carte, semn că nici culții nu prea se citesc între ei, preferând mai mult cârcoteala. Probabil, aceste păreri și etichete destinate ziariștilor îi fac pe unii să se simtă, prin comparație, un pic mai buni, mai deștepți, mai citiți. Mai neratați. Ca să nu mai spun că la fața locului se aflau și artiști de un așa mare renume și atât de importanți și intangibili încât nu au avut timp de o discuție de câteva minute cu reporterii preferând un mail la care nu au mai răspuns nici până în ziua de azi.

Totuși, de ce contează prezența unor ziariști „sfertodocți“ la un eveniment cultural, atâta timp cât sunt atâtea reviste și publicații culturale gata să preia această misiune prețioasă? Făcând o paranteză, îmi amintesc de un moment în care am participat, ca ziarist, la o expoziție de pictură și cineva m-a întrebat, așa, în râs, ce pricep eu din acea expoziție și ce pot să scriu despre ea. Întâmplător, aveam la mine câteva cunoștințe de istoria artei, dar i-am explicat omului că misiunea mea nu este să fiu critic de artă, ci să scriu despre eveniment într-un mod accesibil pentru toți oamenii care ar putea să fie interesați, chiar dacă nu sunt artiști, critici sau inițiați în tainele artei. La fel este și cu evenimentele culturale. Un ziarist nu va face o cronică de specialitate a unui eveniment cultural, dar poate să relateze despre el într-un mod care să-i apropie pe oameni de acest domeniu.

Pentru că am pomenit de parteneriate media, trebuie să spun câte ceva și despre aceste favoruri pe care le facem de multe ori din bunăvoință fără a cere prea multe în schimb. Adică e un „parteneriat“ în care, de multe ori, doar noi ne implicăm, iar celălalt „partener“ își vede de treabă și uneori uită să ne mulțumească. Înțelegem că unele acțiuni și evenimente inițiate de „oameni buni“ nu dispun de un buget foarte generos și suntem receptivi atunci când suntem rugați să dăm o mână de ajutor cu mediatizarea sub titulatura de „parteneri media“. Normal, în astfel de cazuri, ar trebui să cerem organizatorilor o mapă din care să reiasă unde a apărut sigla publicației noastre, ce materiale de promovare ne-au inclus și pe noi și așa mai departe. Evident, pentru orice ziar, mulțumirile oficiale, tag-urile pe facebook, mențiunile în cadrul unui eveniment cu public sunt foarte importante. De la mulți organizatori care ne-au asigurat că suntem parteneri media nu am primit așa ceva, în schimb, își permit să ne trateze cu superioritate, să ne ia la rost și să ne spună ce ar trebui și ce nu ar trebui să scriem.

Pentru cei care încă mai cred că ne-au primit cadou de la univers, am o veste de ultimă oră: ziariștii trăiesc și ei, ca orice alți oameni, plătesc facturi, serviciile de realizare a site-urilor și de hosting, aparatură, carburant, iar cei care administrează o redacție plătesc angajați, contabil și taxe la stat.

Și nu sunt deloc mici. Da, uneori scriem știri stupide, uneori facem greșeli, uneori chiar gafe. Dar diferența dintre noi și alți oameni care fac gafe și greșeli este că noi sutem expuși și toată lumea ne poate spune zilnic cât suntem de proști și de ratați și că doar atâta putem. Nu urmărim show-urile mizerabile de la TV pentru că ne plac, ci pentru că știm că dimineața, după ce vă postați poză cu cana de cafea pe facebook, dați click să vedeți ce mare minune a mai făcut cutare sau cutare la concursurile de talente sau gătit. Și după ce scriem toate căcaturile pe care le citiți și le comentați la maxim, uneori, mai avem timp și ne permitem să scriem un material care ne place, la care muncim și din care nu avem nimic de „câștigat“. Un material la care punem suflet și care ne amintește de ce ne-am ales această meserie. Un material la care îi numărăm vizualizările și, uneori, primim unul-două mesaje de apreciere în privat, la care ținem foarte mult, nu pentru că sunt multe, ci pentru că vin din partea unor persoane care contează. Așa că data viitoare când ne mai faceți proști sau credeți că atâta ne duce capul, gândiți-vă că sunt oameni un pic mai deștepți decât voi care au altă părere.

De multe ori primim pe adresele redacțiilor materiale de promovare ale unor produse și mărci, pentru a fi publicate, cu insinuarea subtilă… „dacă considerați că acest material este de interes public…?“ Nu avem timp să le răspundem tuturor, dar le răspundem aici: nu, nu considerăm că sunt materiale de interes public, considerăm că sunt niște materiale prin care încercați să ne păcăliți cerându-ne un serviciu pentru care nu aveți chef să plătiți! Și totuși, vreți ca presa să fie liberă, frumoasă și să facă lumea un loc mai bun!