Într-un oraș relativ mic în care unii oameni mai circulă cu căruța și cresc oi, vaci, capre și porci la doi pași de centrul orașului, e cam greu să ai acces la evenimente high-class la care să-ți afișezi rochia din paiete, pantofii cu toc, machiajul și coafura costitistoare și, mai ales, succesul. Având în vedere că, în Bistrița, cam toți oamenii se cunosc unii pe alții, aceștia ar putea da o petrecere frumoasă, câmpenească, autentică, fără pretenții și falsități. Dar aici nu e vorba de prietenie, socializare sau solidaritate. Este nevoie să se inventeze tot felul de gale, serate și cine caritabile pentru ca o seamă de oameni să-și confirme și să-și reconfirme periodic statutul. Nu are niciun sens să ai bani în cont, să te îmbraci și să te aranjezi, să faci acte caritabile, dacă nu le vede nimeni și nu își exprimă laudele și admirația pentru ele.
Femeia, în general, este o ființă vanitoasă și fragilă. Are, aproape în permanență, nevoie de confirmare și aprobare, de admirație și laude pentru cum arată sau pentru ceea ce face. Doris Moldovan a speculat din plin această nevoie a femeilor dintr-un oraș mic de a se afirma în public, fie și pentru câteva minute. Chiar dacă acest premiu (premiu pe bune, nu ca la Uniplay), „Femeia Europeană“ nu are, de fapt, niciun sens, nu confirmă valoarea umană sau profesională a cuiva, nu are nicio importanță într-un CV, el este foarte important pentru orgoliul personal al unor femei pentru că le dă ocazia să arate, fie și în cercul lor restrâns de prieteni, rude sau cunoștințe din oraș, că au reușit în viață.
Înafară de câteva persoane remarcabile, ale căror performanțe sunt indiscutabile și care au dat oarecare valoare evenimentului, pe lista celor peste 100 de femei premiate se află diverse persoane care, prin anumite conjuncturi, au ajuns în niște funcții, desfășoară activități sau profesii cu nimic mai presus decât alte femei sau, pur și simplu, au câteva milioane bune în cont și trebuie lingușite de „partid“. Am ascultat ieri discursurile unor femei premiate de Doris și mi s-a părut absolut jalnic cum încercau să le asigure pe femeile din sală că și ele pot avea succes, că trebuie să-și urmeze visele și să fie „femei europene“. M-a bulversat afirmația cântăreței Mirela Petruș care a spus „am fost premiate noi, că suntem mai în față, suntem mai cunoscute, dar toate sunteți extraordinare“… Probabil a fost o exprimare nefericită, dar, cu alte cuvinte, a confirmat realitatea jenantă că femeile care au prins un loc „mai în față“ dând din coate au șansa să fie remarcate public, iar restul, pot continua să fie minunate și extraordinare în anonimat.
Sunt sigură că printre femeile premiate s-au numărat și persoane care au acceptat acest titlu din bunătate și, în mod paradoxal, din modestie. M-au inspirat cuvintele Florentinei Pop, femeia care și-a construit o viață și o afacere din care să trăiască în tihnă, fără a-și dori mai mult decât trebuie, mai mult decât are nevoie un om pentru a trăi în pace și echilibru sufletesc. Nu pot să spun că o cunosc foarte bine, probabil sunt puțin subiectivă, dar sunt sigură că Flori este o femeie care, la 50 de ani, și-a păstrat acel suflet al copilăriei, când suntem gata să primim un câine în casă, fără să ne facem griji că va face mizerie sau va distruge mobilierul, pentru că știm că relațiile sufletești sunt mai importante decât orice lucru material și oricât am aduna într-o viață, nimic nu are valoare fără umanitate. M-au inspirat cuvintele primăriței Rodica Russu, din Republica Moldova, care a spus că o femeie întâi depășește obstacolele și apoi plânge.
Sensibilitatea, un suflet bun și puterea de a trece peste greutăți și de a fi sprijin și pentru ceilalți reprezintă succesul unei femei. Și o femeie cu adevărat valoroasă și puternică nu are nevoie de gale și premii absurde pentru a știi și a demonstra cine este. Acest cult al succesului, dând ca model femeile despre care se spune cu adulație că reușesc și în carieră și în familie, minimalizează și disprețuiește condiția femeii obișnuite, care, prin simpla ei existență și prin lucrurile mărunte și neobservate pe care le face fără să obosească, menține echilibrul familiei și al acestei lumi.
Pe de altă parte, acest efort inutil de a te afirma ca femeie și conceptul de „femeie europeană“ vin dintr-un complex de inferioritate al femeii și, mai ales, al femeii din România. Nu văd rostul acestei străduințe al femeii „balcanice“, care încă dansează pe muzică lăutărească la chefuri, să demonstreze că e și ea femeie de carieră, are ceas și parfum de firmă, e fină și rafinată ca în filme. Mi s-a părut amuzant cum, într-o Sală Polivalentă care arată încă destul de jalnic, s-au improvizat niște amenajări care să simuleze luxul, s-au pus niște mese de restaurant și femeile au venit cu toalete „de Hollywood“. Mi-a amintit de perioada copilăriei, când fetițele se joacă „de-a domnișoarele“ și prind două cearceafuri cu cârlige de rufe, pretinzând că e o cortină și ele sunt pe scenă, dând o reprezentanție. Doar că în copilărie, aceste jocuri chiar au de a face cu ingenuitatea și visele unui om, nu cu ipocrizia și pretinsele valori.
