Cartea Anei mi-a adus aminte de un film suedez foarte drăguţ, Simple Simon (2010) despre un tânăr cu sindromul Asperger şi aş putea concluziona că lecturarea cărţii „Mâini cuminţi“ este un exerciţiu curios, cel de a ne refugia din când în când într-o navă spaţială, improvizată dintr-o oală cu capac, unde sentimentele şi raportul cu lumea capătă o altă perspectivă.
Am remarcat că numeroase recenzii la cartea Anei Dragu, „Mâini cuminţi. Copilul meu autist“ sunt scrise de persoane care sunt deja părinţi şi au de a face cu acest sindrom (sau ce o fi, conform cercetărilor ştiinţifice la care Ana a ajuns cu atâta dificultate şi perseverenţă). Deşi sunt părinte, am citit această carte prea puţin din postura de mamă (deşi, din această perpectivă îmi pot da seama foarte bine că drama, depresia, suferinţa şi oboseala extremă par drăguţe şi interesante doar în cărţi).
După cum spuneam, acum câţiva ani am văzut acel film, Simple Simon, al cărui titlu, tradus cuvânt cu cuvânt din suedeză, ar însemna „În spaţiu nu există sentimente“. Este povestea semi-amuzantă a unui tânăr cu sindromul Asperger, care locuieşte împreună cu fratele său. N-o să intru în detalii (vedeţi filmul), dar după ce l-am văzut, şi cred că m-am uitat cel puţin de două ori la el, m-am documentat puţin despre ceea ce înseamnă Asperger.
Cu câţi ani în urmă (când nu eram încă mamă), am fost la deschiderea Centrului de Resurse şi Referinţe în Autism „Micul Prinţ“ şi îmi amintesc acele pliante de pe care am citit câte ceva despre autism.
Una peste alta, trebuie să mărturisesc că, de-a lungul timpului, am fost destul de fascinată şi intrigată de ceea ce înseamnă Asperger sau autism şi de multe ori m-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva noi, restul, suntem, în majoritatea timpului, cei cu „deficiențe“.
Personal, consider că socializarea este supraapreciată, chiar şi în ziua de azi când totul se învârte în jurul socializării. Am citit cu mult interes pasajele din cartea Anei Dragu în care se face referire la ipotezele ştiinţifice privind autismul:
„O cercetare publicată în anul 2011 în jurnalul Evolutionary Psychology subliniază ipoteza vânătorului-culegătorului singuratic. Aceasta sugerează că anumite gene care contribuie la autism au fost selectate şi menţinute deoarece au facilitat subzistenţa solitară. […] Cu alte cuvinte, aceşti indivizi, spre deosebire de oamenii neurotipici, nu ar fi avut obligaţii sociale şi ar fi fost predispuşi la alegerea unei vieţi retrase. […] Din perspectivă antropologică, sociatatea în care trăim este foarte diferită de mediul ancestral. […] Chiar şi cele mai mici deficite sau bizarerii sociale pot fi problematice e plan social sau profesional.“
Toţi părinţii sunt tentaţi să împărtăşească cu lumea largă cele mai recente scorneli ale minţilor celor mici. Doar că dialogurile cu Saşa, ce îi mai trece prin minte şi cum se comportă în varii situaţii nu sunt doar nişte clipe fugitive de amuzament, ci relevă o mutaţie profundă şi, de cele mai multe ori, surprinzătoare, în felul său de a percepe exteriorul.
Este o carte scrisă cu luciditate şi fără a încerca cu orice preţ să forţeze vreun zâmbet pe chipul cititorului, în ciuda pasajelor oarecum amuzante. Mi se pare că a fost scrisă într-un moment de linişte şi limpezime psihică, deşi Dumnezeu ştie câtă disperare şi nelinişte stă în spatele acestei fragile ţesături care ne înfăţişează un tablou simpatic al autismului.
De multe ori deschid cărţi ale unor oameni pe care îi cunosc şi mi se par stânjenitoare… Până acum, am crezut că mi se întâmplă acest lucru tocmai pentru că îi cunosc personal şi sunt incapabilă să mă detaşez de acest lucru. Cartea Anei Dragu mi-a demonstrat că nu este aşa. Deşi proximitatea geografică şi temporală (de Ana Dragu) m-ar fi putut împiedica să citesc această carte în registrul potrivit, nu s-a întâmplat asta. Nu am citit această carte nici pentru că o cunosc personal nici pentru că am avut o curiozitate morbidă de afla cum şi-a trăit viaţa crescând un copil cu autism. Este o carte fascinantă şi rămâne la fel de fascinantă pentru mine, pentru necunoscuţii Anei, pentru români, pentru chinezi, pentru cei care nu au copii cu autism şi pentru cei care nu au copii deloc.
Puteţi găsi cartea la Librăria Aletheia din Bistriţa, unde a fost una dintre cele mai bine vândute cărţi ale lunii februarie.
Fraze care mi-au rămas în minte:
-Saşa, băieţii nu pot naşte copii.
-Cum aşa? Glumeşti, mamă.
-Nu glumesc deloc.
-Cum să nu poată?
-Nu pot, pentru că lor le lipseşte o parte a corpului din burtică, în care cresc copiii. Un organ, se numeşte. Un organ pe care îl au doar fetele.
-Dar nu se poate să le lipsească la bărbaţi ceva, începe să plângă. Minţi!
