Am crescut într-o casă fără bibliotecă, singurele cărți adunate într-o vitrină fiind o mînă de titluri imposibil de citit, primite „la premiu” de fratele meu mai mare. La acestea se adăugau cărțile religioase ale mamei mele. După o vreme, prin perioada gimnaziului, am convins-o pe mama să vorbească cu un vecin tâmplar să ne facă un corp de bibliotecă. Ne-a făcut două răfturele așezate sub oglinda din hol, unde am adunat toate cărțile găsite prin casă. Aveam Ceaslovul, Psaltirea și Noul Testament în cîteva variante, asta și datorită exemplarelor distribuite gratuit de „pocăiții” care umblau pe sate. Aveam și un exemplar de biblie mai veche, cu o copertă îmbrăcată în hîrtie de ziar. Era tipărită pe strada Adolf Hitler din Clujul anilor patruzeci. Mai aveam un exemplar cu litere chirilice și o carte de zodii, tot în chrilice, pe care am început să o deslușesc partial după ce profesorul de religie mi-a lămurit tainele acestui alfabet. Mama îmi zicea că în casa veche au fost mai multe cărți vechi, moștenite de la domnul Simion, tatăl adoptiv care fusese brigadir silvic și diac la biserica din sat. Le adunase în pod într-o ladă și le-au mîncat șoarecii cît timp ai mei au fost plecați la Cugir, la muncă la butin. Doar cele două în chirilică și biblia din patruzeci au fost salvate, nu tocmai în cea mai bună formă.
De unde se puteau procura cărți în a doua parte a anilor nouăzeci? Deși aveam „librărie” în sat, nu-mi amintesc să fi văzut altceva decît elemente de papetărie pe rafurile acesteia. O vreme se mai aduceau ceva cărți la chioșcul de ziare de lîngă școală și se mai găseau cărți vechi prin piața ce se ținea duminica. În rest ioc. Biblioteca sătească a ars pe la mijlocul deceniului, într-un incendiu care a devastat căminul cultural cu tot cu cinematograful găzduit în clădire. Îmi amintesc că eram la tînu Lazăr cînd am aflat vestea. Se povestea că se aruncau cărți pe geamuri, ca să le salveze de flăcări și că lumea strînsă să vadă cele ce se întîmplau a cărat cît a putut din acele cărți. Mi-a fost o ciudă imensă că nu am fost acolo, să-mi iau și eu cîteva cărți. Mai era biblioteca școlii din sat, dar pînă la sfîrșitul clasei a 8-a am cam epuizat cărțile de pe acolo. Nu că aș fi citit integral ce era depozitat acolo, ci că am parcurs ce-mi atrăgea atenția sau mi se recomanda. Noroc nu nea Mitică, profesor de educație tehnologică, care locuia la două case mai jos pe vale. Mă lăsa să intru în biblioteca sa și să-mi aleg cărți. Așa m-am apucat de Jack London, Dickens și mai tîrziu, în liceu, Dostoievski. Unele nu i le-am mai returnat, dar bănuiesc că nu e tare supărat pe mine.
Prima carte citită a fost ”Fiul Vînătorului de Urși”, cred că de Karl May, un exemplar răpciugos procurat de fratele meu de la un prieten. Eram în clasa a 5-a. Apoi am început să devorez cam ce aducea el pe acasă, fiind într-un fel ghidul meu. Am băgat masiv din Karl May, ceva Jules Verne și-apoi m-a trecut pe Sven Hassel și romane cu mafioți și justițiari. Cînd eram printr-a 6-a s-a iscat o mare discuție pe marginea romanului „Pădurea Spînzuraților”. Fratele meu procurase un exemplar de la Năsăud, unde făcea liceul. Îl citea pe ascuns pentru că era considerat literatură periculoasă. Mamei îi era frică să nu se spînzure dacă citea acea carte, pentru că circulau prin sat povești cu adolescenți care s-au spînzurat după ce au terminat de citit blestemata carte. Auzind discuțiile astea am devenit foarte interesat să o citesc. Așa că după ce a terminat-o fratele meu, deși era dosită pe undeva, am pus laba pe ea și m-am apucat să citesc cu nesaț, fiind foarte interesat să pricep de ce s-ar sinucide cineva după ce ar citi așa carte. Am citit-o în special stînd pe buda din curte, unde nu mă deranja nimeni din actul lecturii. Mi-a plăcut mult dar tot nu am reușit să înțeleg care era baiul cu acea carte și ștreangul.
Am citit și Vechiul Testament, împrumutat de la badea Petre, vecinul care venea în fiecare an să ne taie porcul. El era curator la biserică și m-a convins, între doi șorici și o bucată de ureche, să citesc sfînta carte și-apoi să mă duc să cînt în strana bisericii. În strană l-am întîlnit pe badea Lucă, zis Cioci, care m-a îndrăgit rapid și s-a apucat să mă învețe să cînt glasurile bisericești. Mergeam săptămînal pe la dumnealui și îngînam ba Iordanul, ba alte stihuri și cîntări, cu glasul meu pițigăiat. Cînd a aflat că mi-i dragă cartea mi-a zis că are una veche, faină tare, în pod. M-am uitat cu el și-am găsit o carte groasă, prăfuită și fără coperți. Era „Pardaillan și Fausta” de Michel Zevaco. M-a uns la suflet, nu alta. Și mi-a deschis apetitul pentru Dumas și altele din această categorie.
Mai citeam din Psaltire, Ceaslov, Paraclise și Acatiste cînd mă ruga mama să o ajut, că ea ținea des fel de fel de posturi pentru casă, pentru noi și zicea că cetaniile astea-s importante și că e bine să fie citite de mai mulți, ca să fie primite. Mă dureau genunchii citind singur sau lîngă mama, dar mă intriga tare gîndul că acest tip de lectură poate avea un efect atît de complex. Citeam cu încăpățînare mai ales cînd era cîte un necaz în casă, cînd era beteag unul dintre noi sau se întîmpla vreo supărare. Îmi amintesc cum ne punea să citim ceva rugăciuni pentru tămăduire cînd era bolnav fratele meu și era internat la Năsăud. El n-a avut niciodată atragere înspre cele religioase și mama știa că el duminica merge la billiard în centru, nu la biserică, așa cum zice. Dar îl lăsa în treaba lui că zicea că nu-i bine să duci omul cu de-a sila la biserică. Cînd a fost să se îmbolnăvească mama din cauza lacului inhalat la fabrica de împletituri unde lucra, același rînd de rugăciuni și cetanii aveau loc în casă, doar că de data asta din proprie inițiativă sau sub îndrumarea fratelui meu, mama fiind în spital. Mi-au rămas în minte aceste scene și mai ales legătura dintre lectură și tămăduire, oricît mi s-a laicizat conștiința după atîția ani și atîta amar de școală.
Sursa: ligaoamenilordeculturabontideni.blogspot.ro
