Zilele trecute publicam o știre despre un bărbat din Bistrița-Năsăud care a fost încarcerat pe un an și două luni pentru abandon de familie. Sincer, habar nu aveam că se face închisoare pentru așa ceva, dar, oricum, această pedeapsă mi se pare inutilă. Omul va face închisoare mai mult de un an, va intra în contact cu infractori și va ieși de acolo cu un cazier pătat, fără multe șanse de a deveni un om decent și muncitor care să se integreze în societate, în câmpul muncii și să-și întrețină familia.
Conform codului penal, „abandonul de familie este definit ca fiind fapta persoanei care, deși are obligatia legală de întreținere față de o altă persoană, o părăsește, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunand-o unor suferințe materiale sau morale.
Se consideră abandon de familie și neîndeplinirea, cu rea-credință, a obligației de întreținere.
Toate aceste fapte se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
În fine, măsura pedepsei cu închisoarea, în acest caz, mi se pare absurdă și inutilă. Cu alte cuvinte, înțeleg că statul întreține un om care și-a abandonat familia, oferindu-i mâncare și un loc în care să doarmă, în timp ce familia lui poate suferi de frig și înfometare. Peste un an va ieși din închisoare și șansele să își găsească un loc de muncă, în situația lui, sunt foarte puține. Cred că nu trebuie să fii mare specialist ca să-ți dai seama că omul nu va ieși din închisoare spășit, spunându-și: „gata, m-am lecuit, de-acuma o să-mi întrețin familia“. Marginalizat, frustrat, furios pe sistem și inspirat de colegii de celulă, va comite, cel mai probabil, alte infracțiuni. Și astfel, vine întrebarea: cu ce îl ajută această pedeapsă să își întrețină familia?
Astfel de oameni, oameni simpli, care au șansa să fie reabilitați și integrați în societate înainte de a fi pedepsiți radical ar trebui să fie subiect de reflecție pentru cei care pretind că vor să golească închisorile. Pentru că unele pedepse aplicate în România nu corectează deloc societatea, dimpotrivă, o încarcă de oameni sărăciți, umili,cu demnitatea făcută ferfeniță și fără șansa de a se ridica din dizgrație.
Sunt total de acord ca sistemul pedepselor cu închisoarea în cazul multor infracțiuni care nu implică violență sau alte aspecte periculoase, să fie regândit. Chiar și în cazul abuzului în serviciu. Avându-i în vizor pe autorii „cu greutate“ din domeniu, oamenii uită că există și oameni situați mult mai jos în ierarhie care își desfășoară activitatea cu frică și dificultate, speriați de eventuale pedepse în cazul unor greșeli.
Irina Onescu, tânăra primăriță din România, care a fost invitată la Bistrița în cadrul unui eveniment politic, subliniază foarte bine necesitatea revizuirii acestui capitol, privind abuzul în serviciu:
„Eu una susțin modificarea Codului Penal și a articolului privind legiferarea abuzului în serviciu! Dar NU AȘA!
Cred că întradevăr sunt necesare clarificări urgente pentru ca acuzația de abuz în serviciu să nu mai poată fi folosită (în mod ironic) ABUZIV și vindicativ, ceea ce până mai ieri era extrem de facil, din cauza unor ambiguități și lacune din lege care puteau fi interpretate diferit, în instanțe de judecată diferite, ducând, desigur, la sentințe multicolore.
NU susțin însă dezincriminarea faptei, ci cred că trebuie să existe o distincție clară între neglijență sau culpă și premeditare sau bunăștiință. Iar crearea unui cadru care să definească punctual, concret și coerent aceste noțiuni este imperativă.
Faptul că un prejudiciu rezultat ca urmare a unui abuz în serviciu este de 2 lei sau de 200.000 de lei este irelevant, atâta vreme cât fapta a fost premeditată. Premeditarea face diferența între ticăloși și incompetenți. În cazurile cu premeditare abuzul în serviciu devine doar o „poreclă” dată furtului, iar furtul este o faptă penală și trebuie pedepsit ca atare.“
Faptul că unii oameni cu nume celebre vor sta ori stau de ceva timp la răcoare nu ne încălzește cu nimic. Dar ceea ce îi înfierbântă și îi înfurie pe oamenii care au ieșit zilele acestea cu miile în stradă este ipocrizia și nerușinarea unor de a încerca să convingă poporul că singurul lor scop este îmbunătățirea condițiilor din penitenciare, supraaglomerarea și amenda CEDO. Nimeni n-a observat, până ce nu au ajuns în celule niște „capete încoronate“, că la închisori nu curge apa la robinet, roade igrasia, colcăie gândacii și aerul este greu de respirat.
Opinia mea despre arestările din România, cu drame și circuri mediatice este una care înclină spre echilibru și cumpătare. Sunt de acord ca derapajele să fie sancționate și fiecare om care a greșit să își primească pedeapsa, pe măsura faptei pe care a comis-o. Dar faptul că un popor întreg a urmărit, atâta timp,la TV, cu înfocare și satisfacție, cum corupții sunt aplecați de ceafă și băgați un dube sau cum sunt plimbați prin mulțime, chinuindu-se să își ascundă fețele după haine, nu mi se pare cel mai sănătos lucru. Și era de așteptat că perspectiva de a-i vedea liberi, spălați de păcate și gata de a reveni în activitate ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, avea să îi scoată din minți pe români.
Privesc cu luciditate și protestele din stradă. Îmi dau seama că acolo sunt oameni care își duc viața în mod corect și legal, muncesc cinstit pentru ceea ce au și ceea ce își doresc, își plătesc taxele și sunt indignați că niște șmecheri care au parvenit în diverse locuri își croiesc legi pentru a scăpa de pedepse. Dar sunt și mulți oportuniști care au iești la o baie de mulțime, au bifat la imagine ori s-au da pătrunși până în măduva conștiinței de puritatea propriei persoane.
Dar adevărul este că ordonanța de urgență care a scos România în stradă este proastă și dubioasă și, mai degrabă decât grațierea, va aduce dizgrația PSD-ului.
