Era glod, cu toate că ninsese de dimineață, iar galoșii de cauciuc erau plini de humă. De la poartă, s-a auzit un strigăt subțire care a declanșat: lătrat de câini, cântat de cocoș, hărmălaie. Bunica, după cum vedeam, îi știa glasul și pășind agale, a mers spre poartă.
Eu stăteam cu fruntea lipită de geamul rece și așteptam, așteptam să văd cine vine la noi.
Era o fetiță cu părul nepieptănat, un fâș roșu, foarte mare pentru ea, teniși fără șireturi și mâinile înghețate de frig. Cerea de mâncare.
„No, stai aici și până îți spune o poezie, io vin.”
Nu i-am zis nimic, am stat și m-am uitat la ea minute-n șir, până când bunica s-a dus în camera din față să-i scoată niște carne din găleata cu unsoare (o delicatese, de care se atingea rar), i-a tăiat o jumătate din pită, i-a așezat în plasa cu cartofi, sticla de ulei, un pic peste jumătate și i-a spus:
”Na, du la ticăt-o să vă facă de mâncare.”
Îmi amintesc, ca și azi că am fugit după ea pe uliță, să-i dau mănușile mele, dar ea a refuzat, pentru că mătușa Civă o să o sfădească, dacă le ia.
Era prima dată când am văzut-o pe copilă, dar prima întrebare pe care i-am adresat-o bunicii a fost:
„De ce i-ai dat carne, că-i post?”
„Pentru că-i post, dragu mami și copila-i orfană după mamă. Postul îl ținem noi, oamenii mari, să ne curățăm de hâd și păcat.”
Apoi, am descoperit că bunica era „mătușă” și „nașă”, pentru mulți copii din sat…, dar cel mai important este că atunci, la 6 ani datorită acelei copile, bunica mi-a spus care-i rostul postului: Să oferi bunătate!
Când am văzut campania Fundației Hope and Homes for Children- “Rostul Postului” prin care dorește să dea rost zilelor de post și provoacă oamenii să țină post negru o zi și să doneze contravaloarea meselor din ziua respectivă copiilor care trăiesc cu mai puțin de cinci lei într-o zi, m-am bucurat că pot să-i dau și eu un rost acestui post, așa cum m-a învățat bunica mea.
Citește mai departe pe blogul Mihaelei Ivan…
