Despre cartea lui Simion Cismaș am amintit și anul trecut, când însemnările din caietele sale au fost adunate în patru volume și lansate la Cluj-Napoca. Dar, între timp, am și intrat în posesia acestor volume și am reușit să le parcurg. Este destul de bizar ca un țăran simplu, cu doar patru clase, să se apuce de scris și, conform mărturiilor celor din familie, nimeni nu știe de ce s-a apucat de această îndeletnicire. Mai mult, de fapt, nimeni din familie nu a știut, pe parcursul vieții sale, ce își nota în acele caiete, de care nu avea voie să se atingă nimeni. Acestea au fost descoperite ulterior de către nepoata sa, Emilia Cismaș, șef serviciu arhivă la Universitatea Babeș Bolyai.
Simion Cismaș s-a născut în data de 1 decembrie, 1909. A început să scrie un jurnal în anul 1937, când lumea se afla în prag de război. În acel an i s-a născut și primul copil.
Martie 1937: „[…] pe la 6 și jumătate au născut băiatul, în dureri mari.[…] am înregistrat băiatul la oficiul Comunal , puindu-i numele Iacob“.
A ținut acest jurnal zilnic, timp de 43 de ani, până în 1981, când s-a născut ultimul său nepot.
Martie, 1981: „Am tot curățat prin grădină. Au venit vestea că Anuca e internată în spital […] Am fost cu vacile la control șI vaccin, și pe acasă. Ioană era la Târgu Murăș. Anuca are o fată. În acest zile tinpu era frumos“
„A scris timp de 44 de ani, aproape ritualic, toate aspectele religioase, sociale, politice, economice și familiale care i-au marcat existența, jurnalul său având o ciclicitate perfectă. Începe în anul 1937, anul nașterii primului copil și se încheie în 1981, cea din urmă consemnare fiind nașterea ultimei nepoate, împlinirea unui destin și încheierea unei frumoas emisiuni pământești (d. 31.03.1981)“, este nota editorului.
Călindarul lui Simion Cismaș este, în cea mai mare parte, alcătuit din consemnări sumare a treburilor de care el se ocupa zi de zi. Periodic, acesta realiza și o sinteză a felului în care mergeau treburile în familia sa, dar și în cadrul societății din acea vreme. Deși majoritatea consemnărilor sunt telegrafice și reci, unele evenimente sunt descrise și din prisma unor sentimente umane, redate cu simplitatea profundă a omului de la țară. Ce mai relevantă descriere o găsim în primul volum, în anul 1937, când, la vârsta de doar 7 luni, îi moare primul copil. Deși, pe parcursul volumelor, se simte tonul sec și pragmatic a unui țăran asprit de greutăți și preocupat în permanență de îndatoririle zilnice, care asigurau supraviețuirea familiei, uneori se interpun aceste scurte fragmente în care transpar cu o trandrețe arhaică, sentimentele omului simplu, pus în fața pierderii cuiva drag, a dorului de casă ori a necazului când cineva din familie se îmbolnăvește.
28 Martie, 1940… „Astăz era ziua de Paști. Am fost la biserică cu mama. Ioană a stat acasă cu copilele, că era amândoauă bolnave. Era mai tare cea mare, Fironica. Nu ne-a ticnit de ziua de Paști. Le-am tot dat leacuri, avea cerbințeli, nu mânca și tușia, iar noaptea toată noaptea a plâns cea mică. Eram năcăjâți tare că era amândoauă betege“.
Insiferent de vremuri, el consemna evenimentele care fac parte din ciclul vieții într-o comunitate: nașterile, „uspețele“ și decesele.
27 Iulie 1938: „Astăz am dus vacile la rând și am auzit că e mort fostu primar Dtru Echim Coconu, care zace de pe la Crăciun pe pat. Au unblat pe la toți doctorii pe la Cluj și peste tot și n-au putut scăpa. Ar fi dat cât de mult că era gazdă mare și cu bani, dar degeaba“
14 Octombrie 1945: „Azi a fost uspățu la Ionu Ciritului cu Fironica Petrii savului. N-am fost la nuntă“
Zilele de lucru, sărbătorile, mersul în sat, jocul de cărți și jocurile tinerilor sau însuraților, acesta este ritmul în care Simion Cismaș își petrece viața de zi cu zi, notată în vraful de caiete care au rămas în urma lui. Desigur, viața simplă din anii ’30-’40, în care se aflau doar el, mama sa, soția Ioană și primele două copile, devine mai complexă în anii ’80, când apar nepoții, „rebelioanele“, iar nașterile membrilor familiei au loc în spital, nu acasă, ca pe vremuri.
În primul volum, poate și cel mai interesant, din perspectiva mea, în mare parte, este descrisă viața grea a oamenilor din Monor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Sfârșitul anului 1944.
„Era armată germană și maghiară. Era greu de trăit. Bărbații din sat îi ducea pe la trănșăie pe dealuri, înprejurul satului. Acasă mi s-a așăzat nemți, cu căruți, cai. Era jandarmii de frunt, aducea prizonieri ruși. Mai pe urmă ne-a scos din casă și ne-am mutat la Sfârtic, iar pe la noi era haram mare. Mi-a mâncat notreț. Eu meream ziua la tranșăie, veneam la Sfârtic, acolo ședeam. Ne-a luat vacile, oi, porcu l-am tăiat și prădat. A fost loat toate vitele din sat ungurii, că pe unguri i-a evacuat. După aia o venit rușii. Și o făcut răle… Pe urmă o adus oamenii de la Batoș mobile, bucate, unelte și tot ce avea, care avea vitele lor. Pe urmă a venit jandarmi români, dar iară a avut ordin să se retragă. S-a făcut gărzi. Stăpânire nu era. S-a luat scânduri de la barăci de la MAV-C.F.R. S-a distrus tot ce era fără stăpân. Eu mi-am podit căsâle. În acest timp era greu pentru o samă, iar pentru alții bine “
Între fragmentele de jurnal se interpun și câteva scrisori, din timpul stagiului militar. Corespondența dintre Simion Cismaș și soția sa Ioană, din anii războiului, conține formule tandre de adresare, informații și întrebări pragmatice despre gospodărie, dar și despre cei din familie.
Dată la 6 Noienvrie 1939
Dorită soție, mamă și copilă,
Iată veți afla despre mine că până în prezent mă aflu sănătos care sănătate v-o doresc și voauă de la Dzeu. Și veți afla despre mine că sunt tot în aceia comună și județ care v-am mai scris. Am primit scrisoarea care mi-ați trimes în 31 Oct. Am primit-o în ziua de 3 Noen.- vineri. M-am supărat că e greu pe acasă, dacă o nins, dar pe acia n-o nins, dar tot ploauă. Dar să știți că au mai plecat oameni acasă, dar cei mai bătrâni, și cai. Dar eu cân oi veni nu știu, dar să crede că a fi bine, că așa se aude. […]
Mai departe voie bună la toți de la mine. Aștept răspuns. Cân oi veni nu știu, dar cred că mult nu oi sta“
Exp. Serg. Cosmaș Simion
Div. 2, Bat.5a
Jud. Putna
Comuna Jarește
Voie bună.
Epistolă făcută în 28 Novembrie 1939
Prea mult dorite Simioane […] că până la scrisoarea acestei scrisore, ne aflăm sănătoasă care sănătate ț-o dorim și ție. Vei ști că oile îi dusă la tomnat și am dat cinci lei de oie, și vei știi că Ion iară-i acasă pe treizeci de zile, și Bejan îi venit de tot. […]
Cismăș Ioană
Monor
Chiar dacă majoritatea faptelor petrecute în anii în care Simion Cismaș a notat zilnic în jurnal ceea ce făcea și ce se petrecea, sunt scrieri telegrafice, sumare, iar unele întâmplări ți-ai dori să fie relatate mai pe larg, jurnalul său rămâne o scriere fascinantă pentru că vine din partea unui om autentic din alte timpuri, care și-a lăsat în urmă propriile mărturii, cugetările și exprimările arhaice, cu simplitate și sinceritate.
„Indiferent din ce perspectivă am privi acest document impresionant, în primul rând prin volum, Simion Cismaş a fost în mod cert unic, vizionar, un om plin de dar şi har al scrisului, depăşindu-şi prin această preocupare, care a atins un nivel ritualic, condiţia, spaţiul şi timpul în care a trăit.
A scris zilnic, timp de aproape o jumătate de veac, cu o constanţă care a uimit şi pe cei mai mari istorici, pasionaţi de memorialistică şi mentalul colectiv al lumii satelor.
Poate fi considerat drept o istorie mică, venită de la sursă, prin trăitorii şi făuritorii ei, o istorie a celor mulţi, uitaţi sau ignoraţi, scrisă cu simplitate, onestitate şi mult bun simţ, ceea ce demonstrează că Simion Cismaş era conştient de puterea mesajului scris.
L-am văzut scriind, la acea vreme nimeni din familia noastră nu a ştiut ce scrie sau ce valoare vor avea aceste însemnări, peste timp. Se aşeja la masa de scris, întotdeauna curat şi pieptănat, conştient de importanţa actului pe care-l făcea.
Constientă de valoarea istorică a acestor însemnări am devenit abia în momentul pregătirii pentru examenul de admitere la Facultatea de Istorie, a Universităţii Babeş-Bolyai, unde lucrez astăzi. Atunci le-am redescoperit şi am încept să le citesc din ce în ce mai uimită. Era o mină de aur, din punct de vedere documentar, şi această comoară am simţit că-mi aparţine şi sunt datoare să fac ceea ce trebuie, când va veni vremea. Şi vremea a venit!
Sunt privilegiată că sunt nepoata lui, dar adevăratul privilegiu, mai ales din perspectiva profesiei pe care o am, a fost acela de a avea şansa prelucrării acestui vast material documentar. Călindarul a avut un succes răsunător în presă şi pe diverse canale de televiziune, un succes pe care, sincer, nu l-am preconizat, gândind de la început acest demers ca un tribut adus bunicului şi familiei mele, care a fost, este şi va fi partea frumoasă a sufletului meu“ – (Emilia Cismaș, editor)
„Prin hărnicia şi capacitatea de a se gospodări, a reuşit să susţină familia, fiicele şi ginerii, cu toate greutăţile vremurilor, fără a se lăsa copleşit de toate acestea. A trăit cu seninătate între zilele de muncă şi sărbătoare, a scris cu naturaleţe, încât istoricii pot descoperii în Călindarul lui Simion Cismaş informaţii despre viaţa satului, economia lui, ocupaţiile locuitorilor, starea agriculturii, despre creşterea vitelor, despre productivitatea pământului, despre evoluţia preţurilor, a climei, despre obiceiuri şi tradiţii.
Simion Cismaş a transpus prin călindarul său fotografia fiecărei zile pe care a trăit-o, a făcut-o cu har, cu dragoste pentru satul şi gospodăria sa, pentru familie, cu o conştiinţă a personalităţii sale, care l-a distins şi impus în comunitate.
Mai rar mi-a fost dat să citesc un asemenea jurnal scris de un om simplu, dar practic, care a ştiut să sublimeze fiecare zi trăită în câteva rânduri de jurnal.“ (Prof. univ. dr. [NICOLAE BOCŞAN] Facultatea de Istorie – Universitatea Babeş-Bolyai Cluj)
„Ceea ce, Simion Cismaş, în asprimea vieţii sale cotidiene, a lăsat în scris după el, prin puterea voinţei, a inteligenţei, a stăruinţei, este o scriere captivantă, o realizare neperisabilă, un izvor istoric monumental, unic în felul său, care, începându-şi acum lunga călătorie în timp, va rămânea mereu o mărturie exisenţială, într-adevăr, revelatoare pentru cunoaşterea mentalităţii ţărănimii române într-o perioadă în care aceasta forma imensa majoritate a populaţiei ţării, era puterea şi, totodată, slăbiciunea ei. Este un dar cu totul neaşteptat şi neobişnuit pe care un simplu lucrător al pământului cu patru clase primare, îl face cercetării istoriografice, lăsându-ne, uimiţi – pagină de pagină – de personalitatea sa, să-i descoperim viaţa şi să întrevedem prin ea pe cea a grosului oamenilor clasei lui sociale“.(Prof. univ. dr. SIMION RETEGAN, Academia Română, Institutul de Istorie “George Bariţiu” – Cluj)
