Alina-Diana Pop, coordonator de programe în cadrul asociației OM – Orașul Mariei, este unul dintre puținii oameni care vorbesc foarte sincer despre ceea ce înseamnă voluntariatul cu momentele lui de entuziasm, îndoială, dorință de a renunța și puterea de a merge mai departe. Despre cum oamenii își dau energie unii altora și reușesc să facă lucruri… nu extraordinare, ci doar lucruri „omenești“, firești într-o comunitate. Cele mai cunoscute acțiuni ale Asociației OM sunt donațiile de biciclete pentru copiii din mediul rural care străbat distanțe lungi între casă și școală, dar și evenimentul sportiv Țibleș Maraton care va avea a doua ediție în 15 iunie, la Bichigiu, localitate componentă a comunei Telciu. Sub sloganul „Vrednic de comunitatea mea“, acțiunile „oamenilor“ de la OM reușesc să reactiveze conceptul de „vrednicie“ în mediul rural, dar nu prin pliante, teorii și lecții de morală, ci prin evenimente care să deschidă porțile unor comunități, iar bucuria și surpriza să existe de ambele părți.

Care este povestea  Asociației  OM, cum s-a înființat și care este misiunea ei?

Asociația s-a înființat într-un mod foarte natural. Eram o gașcă de prieteni care derulam activități în comunitate, activități de voluntariat, campanii de donații. Și ne-am lovit de zidul acesta.. că nu puteam primi donații și sponsorizări pentru că nu eram formați ca entitate juridică. Apoi am întâlnit un domn din Austria care a plecat din România acum foarte mulți ani. El s-a implicat în vestita campanie Shoe Box și când ne-a văzut așa determinați și dornici să facem lucruri a spus că ne ajută să constituim o asociație. Acela a fost momentul în care nu am mai dat înapoi.

De ce se numește „Orașul Mariei“?

Totul a pornit de la o voluntară, pe numele ei Maria. Era un copil provenit dintr-o familie săracă, cu un tată agresiv și venea la școală câte 60 de km zilnic, făcând naveta. Pe lângă asta, mai făcea și voluntariat la o cantină unde prepara mâncare pentru anumiți beneficiari. Era o fată care, practic, avea nevoie de sprijin, dar și-a găsit timp și resurse să ofere sprijin altora. Și am zis că dacă toți am fi niște  „Marii“, solidare și implicate, cu siguranță ar fi mult mai bine. Am face parte dintr-o comunitate pozitivă. În plus, pe bunica mea o cheamă Maria. Am fost crescută de bunica mea și din nostalgia asta a comunităților rurale, de odinioară, se completează oarecum povestea asociației, cu numele voluntarei noastre.

Câți oameni sunteți în grupul ăsta?

Suntem un nucleu, optimistic vorbind, cam de 10 oameni. Și avem mulți colaboratori în funcție de proiectele pe care le derulăm. Fiecare vine cu specialitatea lui. Avem un grup de membri de 30 de oameni care primesc în permanență informații  și ne împărtășim ideile, proiectele. Dar se întâmplă, câteodată, să fim doi sau trei. Trebuie să recunosc asta. Pentru că oamenilor le vine greu, uneori, să dăruiască din timpul lor. Și oamenii cu care lucrăm noi, beneficiarii, de asta au nevoie. Au nevoie de timpul nostru, de aplecarea noastră spre ei. Ei asta apreciază cel mai mult. Când îți faci timp să vorbești cu ei, să le asculți problemele sau pur și simplu să povestești cu ei.

Tinerii care doresc să se implice în acțiuni de voluntariat pot să apeleze la voi, sunteți deschiși să recrutați noi oameni în echipă?

Da, absolut. Nu avem o politică de recrutare. Nu suntem coordonatori de voluntari. Dar, pentru că noi ne-am găsit motivația de a face voluntariat. ne așteptăm ca toți să aibă motivația asta. Sau cei care o au, să vină spre noi. Noi îi invităm la toate proiectele noastre și dacă le place, se simt bine, au idei, au toată susținerea noastră. Dar trebuie să înțelegem că voluntariatul implică și o oarecare responsabilitate. Că nu pot să spună „dacă o să simt proiectul ăsta o să vin…“ Pentru că atunci identitatea noastră s-ar dilua.

Există câteva imagini standard asupra a ceea ce înseamnă voluntariatul: un tânăr care zâmbește, alături de un copil sărac sau un bătrân care zâmbesc și ei și toată lumea pare să se simtă fericită și împlinită. E chiar așa sau există și o altă latură, care nu se vede și de care ar trebui să ținem cont atunci când vrem să ne implicăm?

Da, nu e chiar așa. Asta e imaginea ideală. Ca voluntar, mai ales când ai proiecte sociale, când te lovești de oameni care trăiesc în condiții vai de mama lor, nu ești chiar așa fericit… te lovești de multe probleme. Nu mai e imaginea asta idilică… „am mers și am sprijinit familia aia și mă duc de acolo fericit“. De multe ori pleci încărcat cu energii negative pe care trebuie să ți le transformi  și trebuie să recunosc că eu, de multe ori mi-am pus întrebarea: „Oare de ce fac asta? Oare nu îmi complic existența?“ Sunt și aceste întrebări. Dar întâlnesc oameni care sunt mai motivați decât mine și îmi iau energia de la ei și tot așa, interacționăm și ne activăm unii pe alții. Dar sunt și momente când îți vine să renunți.

Ați pus mult accent pe donația de biciclete în mediul rural prin campania „Două roți, vrednic de comunitatea mea“. Mi-a captat atenția pentru că, pe vremuri, la țară, bicicleta nu era ceva „cool“, ca astăzi, nu exista noțiunea de biking. Bicicleta avea o utilitate și era folosită de la copiii de pe uliță la mătușa care merge să mulgă vacile la cine știe ce distanță de casă. De unde a venit ideea acestei campanii?

Ideea asta a venit foarte ciudat. Făceam o drumeție pe munte, pe Heniu, în Munții Bârgăului. Am coborât de pe munte, dând într-o vale, Valea Tureaculu, care era extrem de lungă și, pe un fond de oboseală, simțeam că nu se mai termină. Și fiind doar eu cu gândurile mele, m-am întrebat „oare copiii ăștia cum ajung la școală?“ În cât timp ajung la școală? Gândul ăsta nu mi-a dat pace și, la un moment dat, am zis  că noi putem face ceva pentru acei copii, să meargă mai ușor la școală. Am vorbit cu directorul școlii, cu profesori și, într-adevăr, copiii făceau naveta pe jos. Erau și copii care terminau clasa a VIII- a și mergeau în Prundu Bârgăului la liceu și nu li potrivea programul cu autobuzul. Prima ediție am făcut-o la Tureac pornind de la gândul acesta că sunt distanțele mari între școală și casele în care locuiesc elevii.

Apoi am zis, hai să ofere și ei ceva comunității! Și așa a pornit aceste proiect care se desfășoară pe două paliere, unde ținem cont foarte mult de utilitatea bicicletei, distanța față de școală, dar și de rezultatele bune la școală, respectul față de natură, față de părinți și cadre didactice, că se impune să motivăm copilul să aibă o conduită respectuoasă. Și cel de-al doilea palier este de a face ceva pentru natură, pentru comunitatea ta, astfel încât să te faci vrednic de ea. Am pornit, în primul an, cu ecologizarea. Apoi ne-am dat seama că este necesar să faci ecologizare, dar nu este suficient. Pălăria asta era prea mare pentru noi, fiind la început. Am strâns 100 de saci de gunoaie și dezamăgirea a fost că, în câteva săptămâni, a fost la loc. Și am zis că pentru asta este nevoie de o campanie de informare, de educare… era prea mult pentru noi. În următorul an am început să plantăm și să oferim rădăcini proaspete și copăcei în comunitățile respective. A fost foarte important să implicăm copiii: beneficiarii vin alături de familie și familia mai aduce și alți oameni din comunitate și pentru noi asta este extraordinar, să mișcăm comunitatea.

 

Este al doilea an în care organizați Țibleș Maraton, la Bichicgiu. De ce ați ales acest loc?

L-am ales foarte simplu. Domnul despre care vorbeam, care ne-a impulsionat să facem asociația și ne-a susținut, are rădăcinile în Bichigiu. Și-a dorit mult să facă ceva pentru comunitatea de acolo. Și, nostalgic fiind, își amintea de concursurile de alergare pe care le făceau ei pe ulițele satului. Și chiar asta fost ideea când am pornit concursul. Ne-am dus acolo, am văzut că oamenii sunt gospodari, dornici, deschiși. Ni s-a părut locul ideal. Deși era iarnă, erau oameni cu sănii, cărau fânul, era o activitatea ca de furnici acolo și am zis, da, ca să facem ceva, trebuie să avem sprijinul comunității. Să îi vedem că sunt pozitivi. Și de la gândul că o să facem un cros pe ulițele satului cu profesori, cu elevi am ajuns la a face un semimaraton. Ne ajută și zona, că este Țibleșul acolo. Am găsit un traseu montan, am găsit și o cabană unde este tabăra de sosire, cu mult potențial. Era totul pregătit, parcă cineva ne aștepta să mergem acolo și am început așa, timid, să promovăm concursul în zona respectivă. Au venit foarte mulți participanți. Pentru noi, la o primă ediție, au foarte mulți: 350 de participanți. Bineînțeles, concursul nostru a avut o componentă caritabilă. Toți banii care s-au strâns din taxe au mers spre o cauză socială. Și așa am reușit, anul trecut, să construim o casă pentru o mamă cu doi copii. Probabil și cauza a sensibilizat mult. Traseul este superb, este neexploatat din punct de vedere sportiv. Și anul acesta, pentru că multă lume a cerut, am introdus și proba de maraton care nu va fi una ușoară.

Care va fi cauza maratonului, anul acesta?

Vom pune bazele unui proiect denumit „Transilvania aleargă“. E un program de educație pentru sănătate prin sport. Vom avea beneficiari în majoritatea din zonele rurale, copii cu potențial sportiv și condiții precare. Sunt copii care, efectiv, nu știu că pot visa, nu știu ce opțiuni au și poate pentru ei sportul să fie o ușă deschisă.  Știm că mulți campioni se trag de la țară, o avem pe Maria Cioncan de la Maieru care e profilul pe care noi îl căutăm. O să identificăm 100 de copii din patru județe din Transilvania: Bistrița-Năsăud, Sălaj, Cluj și Maramureș. Am ales aceste județe uitându-ne un pic pe lista de participanți de anul trecut și din aceste județe am avut cei mai mulți. Și am zis că ar fi excelent să se întoarcă ceva spre comunitățile din care au provenit acești participanți.
Vom identifica câte 25 de copii din fiecare județ cărora le vom oferi  echipamente de alergare. Și aici am avut o foarte frumoasă surpriză: Decathlon ne va susține cu echipamentele de alergare.

Copiii care vor fi identificați cu potențial sportiv vor putea merge în tabere de pregătire. Vrem să promovăm bucuria alergării, mișcarea, sportul pentru toți, dar poate avem șansa să descoperim și potențiali campioni. Proiectul ăsta vrem să fie cauza concursului nostru, Țibleș Maraton și în anii următori. Să mai atașăm și alte județe și sperăm noi, să fie un program național.

Ați reușit să captați și atenția oamenilor, copiilor din zona în care organizați maratonul?

Daa… anul trecut am primit liste și au venit toți copiii de pe Valea Bârgăului, din Bichigiu, Telciu… au venti foarte mulți copii. Dar la cursa copiilor nu se fac clasamente. Pentru noi, toți copiii sunt învingători. Este important că fac mișcare. Avem deja înscriși și anul acesta.

Foarte mulți copii se implică în voluntariat, dar mai e de lucru. Trebuie să îi tentăm mai mult. Anul acesta,  pentru cei care vor campa, oamenii din Bichigiu vor oferi micul dejun. Pentru noi este extraordinar de frumos. De asemenea, două doamne din localitate vor coase  câte o ie pentru câștigătoarele de la maraton. Și mai avem câteva proiecte în care să îi implicăm pe bichigeni, pe specialitățile lor.

Cu alte cuvinte, vreți să îi faceți vrednici de comunitatea lor?

Daaa! Anul trecut erau atât de fascinați. Spuneau că e un eveniment istoric. Trebuie să mergi înspre oamenii din comunitățile rurale, trebuie să se întâmple ceva, trebuie să le trezești sentimentul de solidaritate care era altădată. Să îi implici în poveste, să se simtă utili. Pentru noi asta e cel mai fain. Când oamenii vor să vină înspre noi, se bucură că se întâmplă ceva. Semimaratonu la  fost și  un moment de reîntâlnire pentru mulți din Bichigiu. Mulți plecați în străinătate au venit la concurs și s-au revăzut după zece, cincisprezece ani. Chiar a fost un eveniment frumos.

SPUNE-TI PAREREA