De când rețelele sociale au devenit o parte importantă a vieții noastre, gesturile oamenilor au devenit tot mai simbolice. Ne punem un hashtag la poza de profil ca să demonstrăm cine suntem, distribuim o poză cu pantofi  roșii pentru a a susține victimele violenței domestice, ne spunem rugăciunile pe facebook la icoane cu animații și luminițe, stingem lumina și rostim un discurs ca să salvăm planeta.

Zilele trecute am urmărit o mare parte din reacțiile emoționale și mesajele pentru Tibi Ușeriu, transmise în mediul din mediul online în timp ce se afla pentru a treia oară la unul dintre cele mai dure competiții de ultramaraton din lume și câștiga, tot pentru a treia oară, consecutiv.

La fel ca anul trecut, când, înainte de competiție,  lumea  descoperea cu uimire și admirație povestea sa de viață, Tibi a stârnit un val de emoție și empatie în rândul oamenilor care i-au urmărit cursa cu sufletul la gură. Un lucru impresionant, dacă stai să te gândești că un om, cu povestea sa despre rezistență, transformare și depășirea limitelor umane,  reușește să stârnească atâta emoție și atâtea gânduri pozitive. I-am citit cartea și dincolo de senzaționalul unui text literar trecut prin mai multe filtre înainte să fie dat publicității, mi-am dat seama că a existat în viața lui  o realitate cruntă, mult mai puțin romanțioasă decât farmecul  unui roman. Mulți au trăit-o și ei și știu despre ce vorbesc.

Am observat cum toată lumea a început să vorbească din nou despre motivație, putere, depășirea limitelor și chiar despre vărsat de lacrimi, dar mă întreb câți oameni i-ar fi dat o șansă  într-o altă etapă a vieții lui. În cele mai multe cazuri, toate textele lacrimogene și pline de avânt spiritual legate de Tibi sunt  niște prilejuri pentru unii de a se afla cumva, și ei, în centrul atenției.  Oricine și-a făcut o poză cu el, i-a citit cartea  ori l-a întâlnit prin orice conjunctură, a avut ocazia să iasă puțin în evidență zilele acestea. Sunt foarte sigură că până și cei care l-au criticat au avut grijă să își alăture, într-un fel sau altul, imaginea lui, în speranța secretă că așa vor avea ocazia de a fi un pic mai băgați în seamă.

Dar majoritatea textelor despre spirit uman, motivație și orice alte cuvinte mari exprimate în această perioadă, rămân la stadiul de vorbe și postări pe facebook. Toate poveștile despre reabilitare și a doua șansă sunt frumoase când le vedem ca subiecte de piesă de teatru sau cărți. Dar când ne confruntăm cu ele la modul real, lucrurile nu sunt chiar așa de simple.

Copiii abandonați, abuzați sau trimiși să cerșească ori să vândă flori în frig și ploaie sunt viitorii adulți cu probleme. Nu văd pe nimeni să verse vreo lacrimă sau să facă vreun gest uman când iese cu căruciorul încărcat de la supermarket și un copil murdar îi cere 50 de bani. Nu văd o atitudine generală care să îmbunățească sistemul de protecție socială și să acorde o șansă acestor ființe.  Pentru că e greu. E greu să înțelegi pe cineva care nu a avut parte de iubire și înțelegere, pe cineva care nu a fost întâmpinat cu bucurie la naștere.  E greu să intri în contact cu o astfel de persoană, darămite să trăiești alături de ea, să faci un mic exercițiu de reabilitare și integrare.

Uneori ne este greu să găsim înțelegere pentru oamenii de lângă noi, părinți, soți sau copii, cu atât mai puțin pentru cei care sunt mutilați emoțional.  Anul trecut și anul acesta am încercat să mă înscriu, ca voluntar, într-un program național care îți permite să predai anumite cursuri copiilor din orfelinate. În Bistrița-Năsăud nu s-au adunat nici anul trecut  și nici anul acesta suficienți voluntari pentru ca programul să fie derulat. Pentru că e greu să faci ceva care să nu fie legat doar de propria ta persoană… e greu să îți  faci timp, să găsești energie și  voință pentru ceva ce, în percepția generală, nu e treaba ta.  E mai cool să pui o poză cu o cană de cafea și să dai drumul unui mesaj plin de citate motivaționale și lecții de viață în mediul online.  Faptul că urmărești de pe canapea o competiție și admiri un om care s-a depășit pe sine te face să te simți mai ok, să simți că ești un om mai bun pentru că ești sensibil și te-a impresionat ceva măreț.

Dar faptele care te pun la încercare fizic și psihic, la modul real, sunt greu de făcut. Și cu cât acestea sunt mai rare și mai puține, cu atât emfaza în exprimarea sentimentalismelor motivaționale pare să fie mare. Nimeni nu vrea să aibă de a face cu sărăcia, violența și decăderea… Sunt priveliști care ne deranjează și ne vine să le îndepărtăm ca pe ceva care ne-a intrat în ochi. E mai ușor să suținem idei abastracte, ca libertatea de exprimare, revolta față de una sau de alta, dar parcă nu prea am vrea să dăm jos coaja unor bube prea dezgustătoare pentru sensibilitatea noastră.

 

 

SPUNE-TI PAREREA