Foto: Costi SALAGEAN

Adrian Petrișor este bistrițean și numele lui a devenit tot mai cunoscut în ultimii ani, în domeniul fotografiei de peisaj. Pe Adrian îl găsești mai mult hoinărind prin munți și prin zone frumoase ale României, preocupare pentru care a fost și premiat acum câțiva ani, ca fotograf de peisaj. Dar, în ultimul timp,el a început să călătorească prin Europa și imaginile sale au fost remarcate de mai multe ori de editorii National Geographic. Vă puteți delecta cu munca lui aici, pe site-ul său.

Într-un interviu acordat publicațiie noastre, Adrian vorbește cu seriozitate, dar și cu umor, despre activitatea sa, povestind peripeții și întâmplări din călătoriile sale, întâmplări care țin cu sufletul la gură, la fel ca peisajele sale.

Din fotografiile tale, reiese pasiunea pentru imagine, dar și pentru natură. Cum a început totul și când ți-ai descoperit talentul fotografic?

Pasiunea pentru natură a început cu mult timp în urmă, de când eram mic și pot spune că a venit de la sine, deoarece am crescut, până la vârsta de 7 ani, la munte, în Vatra Dornei, iar apoi, tot acolo, mi-am petrecut aproape toate vacanțele de vară. Prima tangență cu fotografia am avut-o în timpul școlii generalae, când pozam cu un aparat pe film tot ce bâzâia și zbura prin natură, dar, mai serios, m-a prins microbul la facultatea de arhitectură, când am fost nevoit să am un aparat foto digital pentru a fotografia clădiri și detalii arhitecturale. Atunci pot spune că a fost acel click fiindcă umblam pe străzile Clujului cu aparatul de gât până uitam de mine.

Uneori surprinzi lucruri și fenomene fascinante. Este noroc sau rezultatul căutărilor tale, ca artist fotografic?

Este o vorbă care spune că norocul ți-l faci singur… în cazul de față, se potrivește perfect zicala deoarece, dacă nu te trezești cu noaptea-n cap să te urci pe munte sau nu călătorești destul de des, atunci și șansele să prinzi lucruri spectaculoase scad. Și norocul joacă un rol foarte important în fotografia de peisaj. dar acest noroc vine. până la urmă, dacă te găsește mai mult pe coclauri decât acasă. Eu caut constant acest noroc, urmărind starea vremii și încercând să fiu în locul potrivit la momentul potrivit, în funcție de ce vreau să pozez, și, nu de puține ori, planurile mele dau roade și, câteodată, unele chiar mai bune decat m-aș fi așteptat. Natura e plină de surprize ți-îți poate oferi cadre pe care oricât ți le-ai inchipui, îți întrec așteptările.

Fotografia , ca și arta, este o preocupare individuală. Dar workshop-urile la care participi sau pe care le organizezi o transformă într-o muncă de echipă. Care este atmosfera în aceste ieșiri cu oameni care au aceeași pasiune ca tine?

Workshopurile foto pe care le organizez în natură au rolul de a strânge un grup de pasionați ai fotografiei, dar și ai muntelui, care poate nu au timp să iasă atât de des sau să-și planifice în detaliu o călătorie, astfel încât, la intoarcere, să aibă cardurile pline de fotografii variate cu cele mai frumoase locuri și peisaje. Cum am spus și mai sus, încercăm sa fim împreuna în locurile potrivite, la momentul potrivit pentru a ne bucura de spectacolul oferit de natură. Fiind împreuna și având aceeași pasiune, automat vom învăța unii de la alții tehnici de utilizare a aparaturii foto, editare, etc. Mai important, zic eu, este faptul ca acest gen de ture foto, pe lânga imaginile cu care te intorci acasă, îți pot aduce noi prieteni, amintiri frumoase și adevărate experiențe de viață. Nu sunt genul care vede fotografia ca pe o preocupare individuala, mai ales când este vorba de munte … îmi place să am lângă mine oameni pasionați, fiindcă atmosfera se destinde, ai cu cine povesti și împărtăși din experiențele tale și sunt șanse mari să fii mai creativ, din dorința de a găsi cele mai bune imagini care să `concureze` cu ale celorlalți colegi de breaslă.

Sunt și rivalități între fotografi?

Din păcate, prea multe, din ce sesizez eu în mediul online, dar asta ține foarte mult de orgoliul și gândirea fiecăruia. Poate să-ți pese, să te implici, să pui paie pe foc sau poți să-ți vezi de treaba relaxat, cu mintea limpede și să te concentrezi doar pe munca ta și nu pe ce a zis sau a facut alt fotograf.

Cum a fost anul tău, din punct de vedere fotografic, și care au fost realizările care te fac să fii mândru de tine?

Activitatea mea pe 2016 a fost, probabil, la fel de intensă ca în anii precedenți, dar schimbarea, zic eu, vine prin selecția mai drastică a imaginilor realizate. Astfel, sper eu să crească procentul imaginilor bune din portofoliu, adică să primeze calitatea în fața cantității. Sunt încântat de toate turele mele fotografice, toate au avut ca rezultat imagini care mi-s dragi, dar una care s-a remarcat mai mult dintre toate a fost workshopul foto din Dolomiți. Deși am vizitat de multe ori acești Alpi italieni, anul acesta s-au intrecut pe ei și ne-au oferit cadre unul și unul, cadre apreciate chiar și de editorii revistei National Geographic.

Ai avut și eșecuri sau dezamăgiri?

Acum nu-mi vine nimic în minte, poate că au fost, dar prea mărunte să intre în această categorie, din moment ce nu-mi amintesc.

Care ar fi cea mai mare tragedie pentur un fotograf?

Probabil sa moară, iar partenera lui de viață să îi vânda sculele foto la prețul pe care i l-a spus el ca au costat.

În călătoriile tale surprinzi oameni, locuri și întâmplări nu doar din perspectiva obiectivului foto, ci și a unui reporter…  Care a fost cea mai frumoasă experiență de anul acesta?

O intamplare draguță  care nu are legatura cu fotografia de peisaj a fost anul acesta în primăvară, când pozam seara pe straduțele din Bruges, Belgia. Eram pe o strada laturalnică, liniștită, cu foarte puțini turiști și îmi faceam setările pentru a poza un pod de piatră ce traversa un canal. Pe acel pod era un cuplu, îi aud vorbind și-mi dau seama că sunt români. Ce coincidență, zic eu…din ce am sesizat voiau să-și facă un selfie. Îmi văd de treaba mea, nu-i deranjez, deși așteptam să fac și eu un cadru fără ei pe pod, când văd că el își face curaj și vine spre mine să mă intrebe ceva: – `Do you speak english?` Era cu telefonul în mână, mă gândesc că sigur nu le-a ieșit selfie-ul pe întunericul ăla și vrea să-l ajut. Îi răspund: – Vorbesc și românește, dacă vrei…  Atunci văd că s-a luminat instant la față, a început să râdă, nu i-a venit să creadă că sunt tot român și mi-a explicat ce tot făceau ei acolo. Cu câteva clipe înainte să ajung eu a cerut-o de soție pe iubita lui și încercau să se pozeze în acel loc frumos, să se vadă inelul și împrejurimile, câteva amintiri frumoase cu locația respectivă, dar fiind destul de întuneric, nu se prea descurcau. Astfel, le-am sărit în ajutor, am făcut câteva fotografii cu aparatul meu, iar apoi, când m-am intors în țară, m-au contactat și le-am trimis.

Te-ai pus și în situații riscante, pentru a obține cadrul perfect?

Situații riscante pentru unii ar fi la tot pasul, având în vedere că muntele are întotdeauna și surprizele lui neplăcute, în sensul că te poți accidenta, întâlni cu ursul, aluneca sau prinde o vreme foarte urâtă, avalanșă, etc… Dar experiența și echipamentul corespunzător te pot scuti de peripețiile nedorite. O situație interesantă pe care mi-o aduc aminte a fost anul trecut în Munții Făgăraș, când urcam împreună cu 2 prieteni de la cabana Negoiu spre Vârful Negoiu și imediat după ce am pornit, pe traseu vedem niște urme uriașe de urs chiar în cărare, peste zăpada proaspăt ninsă. Nu e prima dată când vedem urme, iarna le poți găsi aproape în toate zonele montane, astfel mergem mai departe făcând glume pe seama ursului, până când dam, în cărare, de un segment al unui picior de capră neagră, ros bine la ambele capete. În momentul respectiv, parcă nu ne-a mai ars așa tare de glume, având în vedere că mergeam pe urmele lui, era o ceață de nu vedeai la cinci metri în față și am ajuns la niște trecători construite în peretele de stâncă. Niște podețe de metal înguste pe unde încape o singura persoană. Ursul  se pare că a mers în fața noastră pe acolo, iar acum ne întrebam dacă cumva dăm nas în nas cu el pe acele trecători, care din noi va face pasul în spate… Am continuat, totuși, să înaintăm, iar peste câțiva zeci de metri vedem urmele cum urca părăsind traseul nostru… astfel am respirat ușurați și ne-am liniștit.

Ce imagini ai alege pentru un top  10 fotografii realizate de Adrian Petrișor în 2016?

 

Care sunt planurile pentru anul viitor?

Să călătoresc mai mult și, inevitabil, să fotografiez mai mult.

 

SPUNE-TI PAREREA